Barbara și Christoph Promberger sunt doi biologi de origine germană care ne dovedesc, prin tot ceea ce fac și au făcut până acum în România, că avem încă șanse să ne salvăm pădurile, animalele sălbatice și biodiversitatea. Christoph a ajuns în România în anii ‘90, atras de numărul mare de lupi de pe teritoriul nostru, și nu a mai plecat. De atunci, el și soția lui au  fost implicați în cel mai amplu proiect de cercetare și conservare a carnivorelor mari din Europa de Est, au deschis o pensiune ecoturistică și un centru ecvestru la Șinca Nouă și sunt implicați în probabil cel mai important proiect de conservare din Carpați, coordonând activitățile Fundației Conservation Carpathia. Despre animalele sălbatice din România am scris deja în articolul ”Safari în România?”, iar astăzi îți voi povesti despre experiența noastră călare și ce se întâmplă la Equus Silvania. Am vrut să ajungem la Șinca Nouă atât pentru a-l cunoaște și a-i lua un interviu lui Christoph Promberger, cât și pentru a ne bucura de o tură călare într-unul dintre centrele ecvestre cu recomandări foarte bune. Am avut parte de ultima zi frumoasă de toamnă, de prima zi de iarnă și de o aventură și jumătate. Stai comod și pregătește-te de povești.

Ce înseamnă o tură călare la Equus Silvania?

La finalul unei zile însorite de toamnă, când afară se răcorise deja și lemnele trosneau în șemineul din pensiune, l-am invitat pe Christoph la o discuție și l-am întrebat cum înțeleg ei turismul ecvestru, aici, la Equus Silvania. Toată conversația s-a purtat într-o română neașteptat de bună.

Pentru cine face călărie adevărată și poate să meargă mult și repede la galop, eu zic că asta e cea mai bună excursie din Europa.

Christoph Promberger: Facem în principal ture călare lungi, din aprilie până la sfârșitul lui octombrie. Avem două opțiuni. Există varianta unei săptămâni center based, asta înseamnă că lumea stă aici, merge o zi la călărie și se întoarce. Avem și o zi de pauză în care nu călărim și mergem la Sighișoara, Viscri, pentru cultură, istorie și puțin despre Transilvania. Dar chiar și acolo păstrăm un nivel înalt, nu povestim despre Dracula și alte prostii, încercăm să mergem pe real și pe ce s-a întâmplat, ca vizitatorii să înțeleagă unde se află. O dată, dacă permite vremea, mergem și sus pe munte. Acolo lucrăm cu un țăran și priveliștea este grozavă: vezi munții Făgărașului, Bucegii, Piatra Craiului. Stăm cu cortul și cine vrea să doarmă în cort doarme în cort, cine vrea afară, poate dormi afară și asta e o experiență fantastică. Asta facem timp de o săptămână.

În altă săptămână mergem la un trail, asta înseamnă că începem de la noi și facem ture între 30 și 40 de kilometri pe zi, dintr-un loc în altul. Avem mașină care transportă bagajele și aduce mâncare pentru cai și tot ce trebuie, iar lumea trebuie să meargă doar cu ce e nevoie pentru drum: o jachetă, un pachet pentru prânz și două sticle cu apă. Prima noapte stăm la o familie în Mândra, lângă Făgăraș, apoi mergem la Cobor, unde stăm două nopți, urmează Viscri, Jibert – unde oprim la o pensiune frumoasă în mijlocul pădurii, după care ne întoarcem. Asta e numai pentru oameni care se pricep la călărie foarte bine, cu experiență. Mergem tare, mergem repede, e competiție – cei care au acest tip de experiență spun că e singurul loc din toată Europa în care poți face așa ceva. Pe o distanță de 200 de kilometri nu avem niciun gard și trecem o singură dată un drum, cel dintre Făgăraș și Brașov. Restul e prin poteci, pășuni și pâraie. Avem foarte mulți clienți care vin în fiecare an, anul acesta de exemplu am avut pe cineva care a mers de trei ori.

Pentru cine face călărie adevărată și poate să meargă mult și repede la galop, eu zic că asta e cea mai bună excursie din Europa. Avem și caii potriviți, foarte bine antrenați, iuți, dar nu nebuni. Adică vor să alerge, dar pot fi și controlați, dacă știi cum să faci asta, desigur. Oricum nu luăm cu noi pe cineva care nu are experiență, nu e sigur.

♦

Cascadorii sau o plimbare cu peripeții

Înainte să ne așezăm și să povestim cu Chistoph, la căldura șemineului, am profitat de vremea bună și am ieșit în două ture scurte călare, prima cu Petra, apoi doar noi doi. În ambele am avut două însoțitoare, tinere, serioase, de origine germană și ele. Dacă în prima parte am mers doar la pas și trap, bucurându-ne de soare și de priveliștile frumoase, în a doua tură, după ce am lăsat-o pe Petra la pensiune, am încercat să ne încumetăm și la un galop. Abia când am discutat cu Christoph am înțeles ce s-a întâmplat de am făcut un galop mai iute decât ne așteptam sau eram pregătiți. Avea dreptate, caii de la Equus Silvania sunt iuți, dar nu nebuni. Mai iuți însă decât puteau duce abilitățile noastre de începători. Scena a fost de pomină și s-a lăsat cu o trântă, în cazul lui Alex. Eu, prin nu știu ce minune, am reușit să rămân calmă, pe cal.

Vreți să facem puțin galop, pe distanța asta scurtă? m-a întrebat fata din fața mea, arătând către liziera destul de apropiată a unei păduri. Da, de ce nu? am răspuns încrezătoare. Alex îmi reproșase de mai multe ori că am refuzat să încerc, în ture anterioare. Mă temeam pentru Petra, știam că nu e suficient de pregătită. Dar de data aceasta eram singuri, ce putea să se întâmple? Și am pornit. Două secunde a mers bine. Din a treia secundă am știut că am greșit, când săgeata roșcată și-a scuturat cu putere capul și a început să duduie sub mine, gata parcă de o întrecere pe viață și pe moarte. Din doi pași iapa mea depășise deja calul din față, cea mai mare greșeală pe care puteam să o fac, și se îndrepta vijelios către o vacă. Îmi aduc aminte privirea perplexă a cornutei și tunetul care s-a auzit din dreapta mea – era Alex gonind și mai și – calul lui, al treilea la număr, se pare că se ambiționase să intre în depășire și să se înfigă în aceeași vacă nevinovată. Pentru un moment foarte scurt am savurat senzația, mă simțeam ca un surfer pe un val puternic, înaintând cu viteză către țărm. Dar nu a durat decât foarte puțin. Vaca, din fericire, a ieșit din starea de blocaj și a dispărut din peisaj, iar Alex a dispărut de pe șa. Calul lui a mai făcut câțiva pași și s-a oprit, iar al meu s-a lăsat convins să încetinească. Nu sunt sigură că eu am fost aceea care a pus frâna sau poteca la vale de care ne apropiam. Nu de alta, dar în prima parte a plimbării, calul meu dăduse cu fundul de pământ pe o potecă similară, alunecând și, din fericire, redresându-se cu tot cu mine în șa. Crezusem că aceea fusese aventura zilei, până la momentul în care am oprit, mi-am tras sufletul și l-am întrebat pe Alex cum se simte.

Părea bine. Se ridicase și, dincolo de niște dureri inevitabile, dobândite prin cascadoria pe care o făcuse neintenționat, respira și se putea mișca bine. Am ajuns înapoi la pensiune călare, e drept că la pas. Și, în mod natural, am simțit nevoia să vorbim cu Christoph despre accidente, abilitățile clienților și siguranță.

♦

Care e frecvența accidentelor pe cal și cum se pot evita?

Christoph Promberger: Noi mergem cu maxim 8 oameni pentru că la mai mulți de atât devine foarte periculos. Dacă ai un centru de călărie ai și accidente. Facem orice pentru a asigura siguranța. În primul rând nu mergem în ture lungi cu cei care nu știu foarte bine, ar fi riscat pentru ei și ar încetini grupul. Dar un cal poate aluneca, un om poate să nu fie atent, altul poate să-și piardă echilibrul. Din câteva sute de călăreți dintr-un an, poate că 10 persoane cad de pe cal, din care pentru 1-2 cazuri trebuie să ajungem la un spital. Nu e mult. Avem asigurare și de toate, dar e neplăcut, atât pentru noi, cât și pentru client. Nu exagerăm totuși, dacă cineva se pricepe mergem și tare sau repede.  Siguranță și bucurie, astea sunt cele două lucruri care contează, dar siguranța e mai importantă.

Pe de altă parte mai avem și familii, mai ales vara, în weekenduri. În acest caz există un program complet diferit. Avem ture de 20 de minute cu poneii, luăm caii cuminți și e cineva care conduce calul. Iar pentru cine vrea să învețe oferim lecții în manej, pentru antrenament, și acolo vedem și cine știe și cât știe.

De ce nu sunt mai mulți români?

Aflasem de dinainte de a ajunge la Equus Silvania că nu se acceptă începători la turele în natură și cred că asta e cea mai responsabilă decizie pe care o poate lua proprietarul unui centru de călărie. Și mai auzisem un zvon: că în general nu prea găsești loc, că e mai mult pentru străini. Normal că am fost curioasă și am vrut să aflu adevărul: e ușa închisă românilor sau nu sunt românii pregătiți pentru așa ceva? Aveam dubii privind ideea cu ușa închisă, până la urmă noi eram acolo ca simpli turiști și nu ne puteam plânge că nu am fost primiți cu bunăvoință și căldură.

Din cei peste 2000 de clienți care s-au adunat în 12-13 sezoane, până acum am avut un singur român.

Christoph Promberger: Nu e așa, chiar nu. Noi ne bucurăm mult să avem români în vizită și ne-am bucura să îi avem și în turele călare. Doar că, din cei peste 2000 de clienți care s-au adunat în 12-13 sezoane, până acum am avut un singur român. A venit inițial numai pentru un weekend cu familia, din București, iar când a auzit de trail a zis că nu se poate să nu facă și așa ceva. Când a mers cu noi, la final a plâns și a spus că nu a știut până acum că are o țară așa de frumoasă. Nu se duce nimeni pe acolo pe unde mergem noi. De Viscri mai știe lumea, dar despre ce este între Făgăraș și Viscri nu știe nimeni. Și e atât de frumos, de retras, e fantastic!

Pentru că tot venise vorba de români și străini, nu m-am putut abține să nu întreb de ce ghizii nu sunt români.

Christoph Promberger: Pentru drumeție avem și ghizi din zonă, dar pentru călărie am căutat, dar nu am reușit să găsim oamenii potriviți. Am fost și la o firmă de recrutare, am cerut doi ghizi români care să dorească să facă asta pe termen lung. Ne-au cerut 1000 de euro de persoană inițial, dar, după ce au făcut un sondaj, ne-au cerut 5000 de euro de persoană. Ne-am gândit totuși că poate merită, dacă găsim pe cineva bun. Am dat un avans de 500 și nu au reușit nici până acum să găsească pe cineva.

Cerem în primul rând experiență bună de călărie – un ghid nu este suficient să stea pe cal, el trebuie să fie atent la ceilalți. În alte țări sunt multe fete care cresc cu caii, e complet altceva, sunt sute de mii de călăreți. Aici sunt câteva cluburi de echitație și deja nu vorbim de sute de mii, ci de câțiva. În plus, pentru că nu există așa o istorie, nu sunt nici antrenori pentru așa ceva, cineva care crește acum probabil va deveni antrenor, iar asta e o problemă. Apoi mai cerem să știe măcar engleză, foarte bine. Majoritatea clienților noștri vin din Anglia, Germania, Scandinavia. Pentru ghizi noi putem să oferim un salariu care depășește salariul obișnuit, dar nu găsim. Un om care lucrează la noi trebuie să aibă și cunoștințe de natură, despre animale, păsări, urme. Dacă clientul știe și ghidul nu, atunci e penibil. Ghizi buni mai sunt, dar care să știe și să călărească, nu prea.

Mâncarea de calitate: un lux și o filosofie de viață

La Equus Silvania am mâncat foarte bine, mâncarea a avut gust, chiar dacă a fost vorba de o omletă bogată în legume, de o supă sau de brânzeturile și produsele din carne de la micul dejun. Prin pensiune am observat damigenele în care se preparau lichiorurile de casă, iar pe lângă casă am avut ocazia să vedem mai multe animale.

Punem pe masă exact ceea ce mâncăm și noi. Asta a fost filosofia noastră, iar acum vin tot mai mulți oameni pentru că au auzit că oferim ceva diferit.

Christoph Promberger: Punem un accent foarte mare pe mâncare. Eu zic că e mâncare de lux, în sensul că încercăm să facem tot ce se poate la noi, iar ce nu se poate la noi să luăm din sat. Avem pe cineva care ține o vacă numai pentru noi și din laptele ei ne facem unt, smântână, iaurt. Toate mezelurile, tot ce este carne e din producție proprie – de 10 ani cred că nu mai cumpărăm carne deloc. Avem afumătoare, facem toate produsele aici, avem o grădină mare. Țiganii din zonă se duc în pădure și ne aduc ciuperci, afine, zmeură. Asta e sezonal, dar mai facem și lichioruri. Și ce mai trebuie să cumpărăm, încercăm să cumpărăm bio. Pentru noi asta e o chestiune de principiu, nu de câștig. Probabil costurile pentru noi, la o cină, sunt mai mari decât ceea ce încasăm. Dar nici nu mai pot și nu mai vreau să fac altfel, nu mai vreau să ating carnea din fabrici în care animalele sunt pline de hormoni și antibiotice. La noi nu doar caii au condiții bune în care să trăiască. Porcii, de exemplu, au spațiu suficient, noaptea stau în boxe, au o viață mult mai naturală, se înmulțesc natural. Noi facem toate analizele și avem un standard de igienă 100%. Punem pe masă exact ceea ce mâncăm și noi. Asta a fost filosofia noastră, iar acum vin tot mai mulți oameni pentru că au auzit că oferim ceva diferit.

Aflu că sunt 40 de cai și multe alte animale, în plus pe lângă casă și grădină. E nevoie de ceva oameni pentru a ține în ordine toată povestea asta. Christoph îmi povestește că are, pentru gospodărie, un grădinar, doi oameni la bucătărie, un om la curățenie, trei oameni la grajduri plus încă unul care se ocupă de logistică, fân și ce mai e nevoie. Toată experiența mea de până acum, de prin România, m-a dus către mulți pasionați de cai și toți mi s-au plâns că merg în pierdere, că fac asta din pasiune și că banii câștigați nu sunt niciodată acoperitori. Poate la Equus Silvania câștigă ceva, ei au tarife mai mari și lucrează mai mult cu străini, mi-au spus mai mulți proprietari de centre ecvestre. Așa că mi-am luat inima în dinți și m-am hotărât să aflu dacă e așa.

Se poate spune că ieșiți cu un profit din afacerea asta?

Christoph Promberger:  Sincer nu câștigăm nimic. Îți spun și de ce, pentru că nu punem accent suficient pe business. Noi avem fundația și acolo e sufletul nostru. Ghizi găsim, un in-house manager bun avem, dar dacă vorbim despre publicitate, despre un manager financiar, acolo nu am avut și de aceea business-ul suferă. Dacă am lăsa fundația și ne-am ocupa noi 100%, am putea să câștigăm. Dar este ok, Barbara și copiii sunt nebuni după cai, trăim aici, locuim aici, acesta este modul nostru de viață. Avem salarii de la fundație și ne putem descurca. Nu e că nu se poate, la noi e o situație mai specială că suntem proprietari și nu ne ocupăm de pensiune suficient.

Răspunsul, deși nu e 100% pozitiv, îmi lasă loc de speranță. Măcar e cineva care spune că s-ar putea. Eu singură observ un interes în creștere pentru călărie, în jurul meu, iar oamenii din acest domeniu ar trebui să câștige, pentru a putea evolua.

Se poate vorbi despre un turism ecvestru în România, în adevăratul sens al cuvântului?

E vorba de turiști care merg în fiecare an la călărie undeva și ne povestesc că au aflat și că au vrut de mult să vină în România. Au auzit cât de bine este și că țara asta e făcută pentru așa ceva, nu există alta mai potrivită, din punct de vedere al peisajului. Colinele Transilvaniei sunt fantastice, nu poți visa ceva mai bun.

Christoph Promberger:  Da. Noi lucrăm cu cea mai mare agenție specializată pe așa ceva din Anglia, singura din Scandinavia, cea mai mare din Germania și din Franța, una din Italia, una din America de Nord, una din Belgia – Olanda. Toți aceștia au întotdeauna România în cataloage. Și acolo suntem noi. Mai e centrul de echitație al contelui Kalnoki, cu un program asemănător. Dar da, există în România turism ecvestru. Poți să mergi la noi, la Mugur, la Kalnoki. E adevărat că pentru turismul ecvestru trebuie experiență și o anumită bază financiară, de aceea suntem mai mulți străini. Restul călăresc mai mult cu începători, dar când e vorba de un turism specializat pe oameni care vor să călărească timp de o săptămână, cam ăștia suntem. E vorba de turiști care merg în fiecare an la călărie undeva și ne povestesc că au aflat și că au vrut de mult să vină în România. Au auzit cât de bine este și că țara asta e făcută pentru așa ceva, nu există alta mai potrivită, din punct de vedere al peisajului. Colinele Transilvaniei sunt fantastice, nu poți visa ceva mai bun. În plus, ceea ce ajută turismul din România sunt toate crizele mondiale. Dacă până acum câțiva ani România era periculoasă, deodată suntem în UE și e sigur. Noi am avut o creștere de 30% în ultimul an, e enorm și se vede. Avem deja rezervări pentru la anul, grupuri întregi de 8 persoane care vor să vină o săptămână.

Îmi aduc aminte prima tură pe care am făcut-o prin Transilvania, pentru prieteni mai mult. Am mers cu mașina, am căutat trasee. Cât am mers alea două săptămâni am simțit că ni s-a schimbat viața. Aici călărești atât prin spațiu, cât și prin timp, vezi sate vechi, trec zile până să întâlnești o mașină. Cu câțiva dintre cei care au venit atunci ținem încă legătura și ne spun, și ei, că experiența aceea le-a schimbat viața. Nu m-am gândit că așa ceva e posibil, mi-au spus.

♦

S-a lăsat seara. Ne strângem la masă și spunem glume cu fetele care ne-au însoțit azi. Ca niște părinți responsabili, vorbim despre nuanțele și derivatele cuvântului rahat în limba română și germană, în timp ce înfulecăm cu poftă cina. Peste noapte toamna se transformă în iarnă și dimineața decorul de poveste e alb, caii se joacă în viscol, Petra trage cu arcul și se dă cu sania, cățeii își caută un loc să se adăpostească. Iar eu sunt conștientă că trebuie să plecăm, dar nu e așa greu ca altădată pentru că știu exact nu doar că ne întoarcem, ci și când: în decembrie, de revelion.

Detalii practice despre Equus Silvania:

Locație:

Costuri:

Poți consulta tarifele aici. Ca să îți faci o idee, un weekend cu două nopți, toate mesele și două ture călare de câte o oră, pe noi ne-a costat 1500 de lei.