Vacanță în familie: pe cai spre 12 apostoli

Anul acesta a fost clar anul Țării Dornelor. Am descoperit zona primăvara, când s-a lansat Centrul de vizitare al munților Călimani. Am revenit apoi cu Petra, la tura foto organizată de Mihai Moiceanu și la o plimbare pe cai, cu Cătălin Ursache. Tot atunci, Cătălin a plantat sămânța unei noi idei: să veniți la vară toți trei, să mergem două zile pe munte cu caii, o să vezi ce fain e. N-am crezut că vom reuși. Cum, să batem iar tot drumul pentru două zile de plimbare? Și de ce nu?

Iată-mă din nou trecând prin Pasul Tihuța, iarăși pe ploaie. Încep să am emoții, dacă și ziua de mâine va fi la fel? Cine spunea că în Țara Dornelor vara vine într-o zi și durează tot atât sper să nu fi avut dreptate. Sau, în cel mai rău caz, sper ca ziua aceea să fie mâine. Ajungem destul de devreme și, pentru că ploaia s-a mai îndepărtat, ne mai facem de lucru pe lângă pensiune și prin tinov, ne mai cumpărăm câte ceva de mâncare pentru a doua zi și ne băgăm la somn devreme, ca să prindem forțe pentru cea mai lungă tură pe cai de până acum.

Dimineața ne așteaptă senină și răcoroasă, așa cum îi șade bine unei dimineți bucovinene. Gazda noastră ne pune pe masă ouă ochiuri în smântână, am rugat-o de seara să ne facă asta, n-am mai mâncat nicăieri așa ceva și îmi plac foarte mult. Petra ciugulește și ea câte ceva, fără prea mult entuziasm. Diminețile nu sunt cel mai bun prieten al ei, indiferent unde se întâmplă. Iar gusturile naturale, de țară, aparțin unui repertoriu pe care papila ei de orășean nu-l cântă. Nimic neobișnuit, suntem pregătiți, facem sendvișuri pentru drum – știm deja că nici nu vom pleca bine și se va plânge de foame.

Când ajungem la Cătălin caii sunt deja aproape gata. Eu și Petra le îmbrățișăm pe Fulga și Stela, două iepe huțul mamă și fiică, cele pe care le-am călărit și data trecută și pe care ne-am simțit foarte bine. Pentru Alex e pregătit Humor, zis și Blondu, un semigreu puternic și gros în talie pe care Alex simte că face șpagatul și că e ținta tuturor ironiilor primite de la delicatele lui fete. Răzvan Ursache ne va ghida pe drumul spre 12 apostoli pe Șeherezada, o arăboaică focoasă, în timp ce Cătălin va fi călare pe volan și va veni să ne ajute dacă vremea se va strica foarte rău sau dacă Petra nu va rezista până la capăt. Am pregătit-o pentru efort și pentru o zi în care ar fi bine să își alimenteze motivația și rezistența, dar cu un copil nu poți ști niciodată. Mă bazez doar pe faptul că ea se plictisește doar când merge pe drept. În schimb, dacă are provocări și pante mai dificile începe să se distreze și rezistă mult mai bine. Iar ziua de azi nu are cum să fie plictisitoare. Nu pe munte, cu caii. Abia aștept și am emoții, în același timp.

Pornim. Mai întâi clap-clap, pe șosea. Apoi clop-clop, pe pietre. Nu în ultimul rând fleoșc-fleoșc, printre pietre și prin apă. Urcăm susținut și toți caii se descurcă de minune pe terenul accidentat. Nu suntem pe aceeași potecă pe care am urcat pe jos și nu pot decât să mă bucur că sunt pe Fulga și muncește ea pentru mine, draga de ea. Mă uimește încă o dată cât de bine merge la cei douăzeci și șase de ani și am emoții la fiecare gâfâit al ei, sper să nu crape sub mine.

Când ieșim din pădure și scăpăm de partea cea mai abruptă și mai grea a traseului, ne așteaptă trei surprize: o priveliște frumoasă asupra văii, un covor de flori și niște nori gri care se adună pe cer. S-a anunțat ploaie pe după prânz și nu știu de cât noroc am avea nevoie ca să ne ocolească.

Petra a obosit deja și spune că i-e foame. Ne oprim pe o pajiște moale, de la care mai avem doar puțin de urcat până la jnepeniș. Lăsăm caii să pască și paștem și noi ce găsim, prin rucsaci. Norii sunt tot acolo și nu par să se răzgândească. Nici noi.

Mergem așadar mai departe și începem să facem slalom printre jnepeni. Aici nu-l mai urmăm în șir indian pe Răzvan, ci avem liber să ne croim calea după cum credem de cuviință. Jnepenii sunt înghesuiți și fiecare face ce poate pentru a nu-i călca și a se feri de atingerea lor deloc delicată. Fulga mă ajută destul de mult, doar uneori mă pune într-o situație imposibilă, neluând în calcul faptul că un călăreț are și picioare. În fine, negociem și scap fără membre sucite sau strivite în primele stânci care ne ies în cale. Câțiva călători ne fac loc să trecem, nu am încăpea cu toții pe drumul îngust. Pe alocuri se cască un mare hău la marginea cărării și simt cum, telepatic, Alex îmi transmite îmbărbătări. Nu-l pot auzi, sunt ultima din grup, dar aș vrea să îi spun că îmi e mai puțin frică pe cal, decât pe propriile picioare. Știu că la un pas greșit al acestuia ne-am rostogoli la pachet și am deveni una și aceeași, dar știu și că asta nu se va întâmpla. Caii ăștia au experiența muntelui și n-au crescut printre blocuri.

Când ajungem la 12 apostoli e deja clar că nu mai scăpăm de ploaie. Ultima gaură în nori, cu soare, e deasupra noastră. În rest e negru, nori peste nori luminați doar de câte un fulger. Facem câteva poze pe fugă, Răzvan ne zorește, ar vrea să ieșim cât de curând de pe platou. Nu ne lăsăm rugați și așa cum suntem, fără să ne mai gândim la odihnă sau altele, încălecăm și pornim înapoi.

Cerul tună și se răzbună, în toate zările, mai puțin asupra noastră. Strângem din dinți și așteptăm în orice clipă să se pogoare peste noi potopul. Trecem prin jnepeni, ajungem iar la pășunile cu iarbă moale, privim aceleași flori și valea, intrăm în pădure, coborâm partea cea mai abruptă și iată-ne jos, din nou fleoșc-fleoșs, clap-clap și clop-clop, pe asfalt. Abia atunci începe să pic-pic.

Inițial nici nu ne oprim să ne îmbrăcăm, suntem fericiți că ne-a prins aici și nu ni se pare că are de gând să ne ude serios. Când vedem că nu se oprește, oprim caii și ne scotocim prin rucsaci după gecile de ploaie. Mă apuc de o gimnastică haioasă pe cal, în încercarea de a ține cu aceleași două mâini de cal, de rucsac și de geaca care trebuie pusă pe mine. Reușesc, plecăm și în cinci minute regret, ploaia s-a oprit.

Petra e foarte obosită, suntem deja de mai bine de patru ore pe cai. Planul inițial e să traversăm satul și să urcăm spre cabana lui Cătălin, cel puțin încă două-trei ore de mers, cu pauze cu tot. Petra și-a consumat și ultima picătură de motivație, îmi dau seama de asta când văd că nu funcționează nici promisiunea unui premiu surpriză pentru super eroi. La un moment dat ne dăm joi de pe cai și mergem pe lângă ei, să ne mai dezmorțim și să ne gândim. Într-un moment de neatenție Blondu îl calcă pe Alex pe unghia mare de la picior. La cele peste cinci sute de kilograme cât are, hai poate că mai puțin doar pe o copită, sunt șanse mari ca unghia să-și părăsească locul. Mai mergem puțin și dintr-o curte se aude o bubuitură, o explozie. Sărim cât colo și noi, și caii. Nu s-a întâmplat nimic, probabil cineva a făcut o glumă și a aruncat un deodorant într-un foc care arde. Acesta e momentul în care Petra cedează și izbucnește în lacrimi. E clar că avem nevoie de mașina de asistență, înainte ca noi, ceilalți, să ne putem continua drumul.

Ne reîntâlnim cu toții sus la cabană. Vremea a rămas bună și băieții se duc după apă și lemne, pentru un foc de tabără. Și pentru noi a fost grea ultima parte a drumului, fiind deja obosiți, dar nu-mi pare rău de niciun minuțel petrecut pe cal. Am ajuns cu bine și sunt mândră de noi și de mine. Întunericul se lasă odată cu răcoarea și ne găsește exersând tot felul de chiuituri, într-un loc în care până și ecoul răspunde după o pauză de gândire.

A doua zi mai facem o plimbare scurtă, pe drumul spre cabana meteo. Fundul meu se resimte și Petrei i-am promis oricum că nu mergem mult. Ne ținem de cuvânt și ne întoarcem la cabană, iar de acolo pe jos până în sat, cu lungi și savuroase opriri la zmeură și afine.

Când ajung jos îi spun lui Cătălin că a fost cea mai frumoasă tură pe cai de până acum. Și va fi greu de detronat, sunt sigură. Peisajele, caii atât de buni și potriviți, ospitalitatea, seriozitatea și profesionalismul oamenilor care ne-au însoțit, ghidat și găzduit, vremea care ne-a făcut numai favoruri, sentimentul primei reușite, toate aceste condiții la un loc vor fi foarte greu de regăsit, vreodată. Dar să nu spunem nu și să lăsăm viitorul să ne surprindă.