Vânzătorul de covoare vs. vânătorii de fraieri
Undeva pe drumul spre Jebel Shams, cel mai înalt vârf din Oman și parte din lanțul muntos Al Hajar, se află un oraș părăsit. Siluetele caselor abandonate și roase de timp se confundă cu stânca pe care sunt cocoțate. Deși l-am mai văzut și ar fi trebuit să-mi aduc aminte de el, l-am fi ratat dacă nu erau câteva mașini oprite, pentru fotografii. În parcarea improvizată într-o curbă a drumului perfect asfaltat, un bărbat și-a întins o păturică pe jos, lângă mașina proprie. Pe ea află un termos cu ceai și tradiționalul bol cu curmale. Puțin mai încolo, în bătaia vântului, se leagănă niște covoare. Îmi ia mult până să fac legătura. Omul le vinde, dar nu scoate niciun cuvânt și nu încearcă să ne hărțuiască. Stă acolo, cuminte, în caz că cineva se arată interesat. Iar dacă ar avea un potențial client, cu siguranță că l-ar invita la un ceai, o curmală și o negociere. Toată scena asta îmi dă un sentiment de liniște și normalitate, ceva ce n-am mai încercat până acum în nicio țară arabă, cel puțin nu în preajma negustorilor.
Mai departe, pe măsură de drumul urcă în serpentine spre vârful muntelui, asfaltul începe să-și piardă din netezime, devenind chiar nisip și pietriș, pe anumite porțiuni. În altă curbă, mai multe mașini 4×4 și șoferii lor omanezi își vânează clienții, cu dolarii sclipindu-le în ochi. Oprim, din nou pentru poze, iar ei sar pe noi să ne explice că nu putem ajunge până sus cu mașina noastră mică. Dar ne-am făcut temele și știm că nu e atât de rău, cel puțin până la unul dintre campingurile în care putem să rămânem peste noapte. Știm și că există un hotel la care nu se poate ajunge decât cu o mașină cu tracțiune integrală, dar nu e destinația noastră, așa că mulțumim frumos și le spunem la revedere, rămânând indiferenți la avertizările lor pline bunăvoință.
Încet și cu grijă ajungem sus. Campingul pe care îl alegem este al doilea și ultimul accesibil, pe acest drum, iar condițiile de campare sunt mult peste așteptări. De aici încolo avem să pornim pe jos, a doua zi, pe traseul numit Balcony Walk.
Balcony Walk, pe buza Marele Canion Omanez
Atunci când am văzut fotografii și filmări de pe Jebel Shams, pe internet, n-am înțeles și n-am bănuit cât de copleșitor este peisajul. N-am știut că vom merge tot timpul pe buza unui canion foarte adânc, un loc care mă face să înțeleg și să trăiesc încă o dată, la maximă intensitate, sentimentul sublimului. Privesc prăpastia adâncă, umbrele dure pe care le crează soarele puternic și coroanele încremenite ale puținilor copaci, într-o zi fără niciun nor pe cer și nicio adiere. Chiar și valurile de pietre ce par să se reverse de pe câte o muchie tăioasă zici că au înțepenit, în așteptare. Mișcăm doar noi, niște capre curioase și câțiva vulturi. Pe drum întâlnim puțini călători și auzim vorbindu-se franceză, germană sau engleză. Majoritatea turiștilor se opresc imediat după ce trec de rămășițele unei vechi așezări umane. Fostele ziduri dezvăluie câteva încăperi cu dimensiuni minuscule, nu poți să nu te întrebi de ce și cum puteau locui aici. Răspunsul e bine ascuns și nu toată lumea știe să-l caute. Iarăși e bine că ne-am făcut temele înainte și că am vorbit la recepția campingului, cerând cât mai multe detalii. Știm că undeva e o oază cu apă și vrem să ajungem la ea.
Ne așezăm la umbră, în timp ce Aladin și Karim pleacă în recunoaștere. Nu e nimic marcat și ne temem puțin că se vor rătăci. E cald și timpul pare să încremenească, la fel ca aerul care nu se mișcă deloc în jurul nostru. În cele din urmă eroii apar și ne conduc către cea mai frumoasă descoperire din Oman. Lacul e acolo, o pojghiță fragilă de sticlă neatinsă de nicio suflare, o copie perfectă a stâncilor din jur. Magia nu durează mult. Fetele, Zobeida și Fadilah, chiuie și freamătă, schimbându-se în viteză din hainele de drumeție în costumele de baie. Eu, Maimunah și Aladin dăm târcoale apei, cu aparatele foto în mână, încercând să imortalizăm o imagine, un fragment meschin din ceea ce este mai degrabă un sentiment, o trăire. Amina a rămas fără glas, Karim ne zorește cu pozele, toată lumea abia așteaptă să se răcorească. În curând suprafața oglinzii începe să tremure, iar stâncile ne întorc chiotele atunci când apa rece de munte ne strânge tare în brațe, atât de tare că aproape rămânem fără aer. Lacrimi reci de izvor se preling de pe acoperișul unei mici peșteri, semn că apa e mereu proaspătă și că izvorul e undeva bine ascuns de soare, printre pietre sau pe sub ele.
Nu ne bucurăm prea mult de intimitate pentru că mai apar doi-trei turiști, însoțiți de un ghid. Vin, privesc și pleacă, iar noi încă nu ne îndurăm să părăsim oaza. O capră răsare și ea de nicăieri, de printre stânci. Nu se uită la noi, nu se teme, se duce la lac, bea apă, apoi pleacă în treaba ei, în lumea ei. Ceea ce trebuie să facem și noi, în cele din urmă. Ne întoarcem pe aceeași potecă, parcurgând-o parcă mai ușor acum. Traseul e scurt și nu e deloc dificil (în mod normal n-ar trebuie să dureze mult de o oră jumătate, într-o direcție), iar spre seară e umbrit. Contrar previziunilor, constatăm că ne-am petrecut toată ziua pe Balcony Walk, cu baia și nenumăratele opriri pentru fotografii.
Un singur nor alb, rătăcit de pe cine știe ce alte meleaguri, apare pe cer după o zi întreagă în care l-am așteptat. Dacă n-aș vedea adâncimile și n-ar scrâșni pietrele sub picioarele mele, aș putea să cred că sunt în deșert, așa liniște e. Undeva pe peretele celălalt al canionului, apare un Pinocchio cu fes, o păpușă morgana creată din umbre, secrete și aventuri ce vor urma.
Seherezada nu a avut ce să adauge, din propria sa imaginație, la acestă incursiune prin marele canion omanez. Lacul din munte și apusurile prinse pe Jebel Shams au fost o poveste în sine, iar dacă nu ar exista pozele m-aș întreba încă dacă nu am visat.
Va urma.
Pentru mai multe detalii legate de organizarea unei vacanțe în Oman, citește: