Passo Falzarego (2117), Rifugio Lagazuoi (2752). Urcare pe jos și coborâre cu telecabina, cu multe pauze și poze, aproximativ o oră jumătate.
Îți povesteam, într-un articol anterior, că atunci când am ajuns la Cinque Torri nu am putut să ignor faptul că acolo s-a dus un război greu, între italieni și austrieci.
Dacă la Cinque Torri am fost de partea italienilor, în imediata apropiere aveam să descopăr și cazemata austriecilor, înălțimile de la care au luptat și cât au putut să sape prin stâncă. Într-o seară am admirat priveliştea de sus, după o simplă urcare cu telecabina, iar a doua zi am revenit pentru a urca direct prin stâncă, printr-un tunel lung de un kilometru.
Nu pare mult așa când spui ”un kilometru”. E doar jumătate din cât merg de obicei de acasă până la metrou. Dar când am stat și ne-am uitat în sus, la cât aveam de urcat, ne-am dat seama că nu va fi tocmai o joacă de copil. Frontale aveam deja, iar căștile le-am închiriat de la un centru din spatele telecabinei. Ne așteptam ca tunelul să fie destul de îngust și, la câte trepte urma să urcăm, parcă n-am fi vrut să ne mai încercăm și țestele pe la cotituri.
Mai întâi am mers pe o potecă în ace de păr, o bucățică bună de ascensiune prin soare care ne-a făcut să așteptăm umbra stâncii ca pe o binecuvântare.
Am ajuns în sfârșit la tunel și am fost în primul rând impresionați de dimensiunile acestuia. Lat și înalt, cu ”ferestre” de aerisire care ne permiteau, din când în când, să ne bucurăm de lumină și de valul de aer cald ce venea de afară. Era rece, nu puteai sta prea mult pe loc. Iar când era beznă, era beznă. Poate fără căști ne-am fi descurcat, dar nu fără frontale. Bocancii cu talpă antiderapantă s-au dovedit și ei extrem de utili, în umezeala de pe treptele destul de înalte. Pe măsură ce urcam ne felicitam pentru alegerea de a parcurge tunelul de jos în sus, ar fi fost mult mai greu să facem pașii aceia mari invers.
Nu aș recomanda traseul acesta cuiva care are chiar și de o formă ușoară de claustrofobie. Chiar dacă nu suferi de lipsa spațiului, nu poți să nu simți apăsarea întunericului și a stâncii grele care te înconjoară.
Când am revenit la lumină am descoperit că mai aveam încă o bucată de mers și urcat, până la cabană (Rifugio Lagazuoi). Dar se adunaseră ceva nori și aerul era mult mai plăcut, iar noi mult mai optimiști.
Nu a fost greu, dar a fost foarte interesant, ne spuneam apoi cu o băutură rece în față, la cabană. Am fi putut urca cu telecabina, dar nu am fi avut același sentiment, ca acela când am privit în jur și am știut că n-am ajuns acolo pe calea tehnologiei moderne. Iar ceea ce se vede în jur e mai greu de exprimat, începând cu munții, continuând cu norii, păsările, cabana, oameni de orice vârstă care stau pe terasa mare, contemplând și relaxându-se și, nu în ultimul rând, o saună mică și rotundă din lemn, montată afară, cu vedere la toți munții din jur. Dau cuvântul imaginilor și noi ne mai auzim cu altă ocazie și cu un ultim traseu, il giro del Sassolungo.
Galeria cu cele mai frumoase peisaje, atât de la Cinque Torri, cât și de la Lagazuoi, e la un click distanță, pe imaginea de mai jos:
