N-aș fi știut de Cheile Lazuri (sau Cheile Lazurilor, am întâlnit ambele denumiri), dacă nu mi-ar fi scris Paul Iacobaș că putem să ne gândim la o drumeție și pe acolo, într-o zi cu soare. Dacă e cald e și mai bine, mi-a spus el, pentru că sigur o să vă udați. Iar după experiența noastră la Cioclovina, abia așteptam să o o luăm iar printre pietre și ape.
Pornim în grup extins, alături de prieteni și familie. Ne oprim mai întâi la Mina Farcu, unde e peștera cu cristale, cea mai frumoasă comoară pe care am văzut-o vreodată sub pământ. După ce o vizităm și încercăm tiroliana montată afară, începem să urcăm dealul învecinat, până la punctul de belvedere. Traseul e marcat, cu panouri explicative pe drum. Privind în jos, din punctul de belvedere, mă gândesc la cât de bogat arătau culorile și luminile toamnei, așa cum le văzusem în prima mea călătorie în Pădurea Craiului.
Nu conștientizez că tocmai acolo jos, în vale, va trebui să ajungem noi. E o zi caldă de vară, abia aştept să aud apa susurând și, pentru prima dată pe un traseu de drumeție, am hotărât că las bocancii și merg în sandalele mele sport. M-am gândit că oricum vom traversa apa și ne vom uda și n-ar fi o idee bună să-mi înmoi bocancii mei cu piele și la exterior și la interior. Sandalele sunt super potrivite, cu tălpi care nu alunecă și cu o grămadă de experiențe adunate în memoria lor, de câțiva ani buni, fiind purtate prin nisip, pietriș, ape sărate și dulci.
Urmăm semnele din pădure intrând pe un traseu despre care nu știm cât de dificil e. Pe drum ne dăm seama cât de norocoși suntem că e o zi însorită și cât de neplăcut ar fi pe ploaie. Sunt porțiuni scurte în care poteca e foarte îngustă, cu o pantă foarte abruptă în dreapta, e adevărat că împădurită, dar nu suficient cât să te oprești dacă te lovește ghinionul să aluneci. Un cablu pe lângă peretele pietros ar putea fi montat, dar nu e. Frica mea de înălțimi zâmbește sarcastic la mine, privind cu înțeles către picioarele mele. Rămân în urmă, pășind încet, prudent, cu grijă să nu mă lovesc în pietre și să nu mă panichez mai tare. La un moment dat Alex își dă seama că e posibil să fi înțepenit pe undeva și se întoarce după mine. Sunt deja supărată că m-a lăsat în urmă, dar mă bucur că nu a uitat de spaimele mele. Ceilalți nu par afectați și merg cu voioșie înainte, dar când ne regrupăm suntem cu toții de acord că nu e de coborât pe ploaie.
Click pe imagini pentru a intra în galerie
Când ajung la malul apei mă simt de parcă am scăpat de o mare primejdie. Acum pot să mă bucur, în sfârșit, de sandalele mele și să le pun la treabă și la răcorit. Prin apă e bine. Fetele se joacă de fiecare dată când facem o pauză, ridicând stropi de apă în soare și râsete în aer. Peisajul e din ce în ce mai frumos, pe măsură ce înaintăm pe cursul apei, pe cale udă sau uscată. Nu ne întâlnim cu niciun alt drumeț, potecile abia se mai ghicesc, năpădite de vegetație, iar urzicile mușcă cu poftă din carnea proaspătă care li se oferă pe tavă. Nu numai bocancii ar fi fost buni, ci și pantalonii mei subțiri de munte. Niște utilaje vechi sunt abandonate undeva pe drum, semn că s-a dorit ceva, cândva, nu se știe ce. Iată că am nimerit iarăși pe un traseu mai puțin bătut și totodată deloc îngrijit, dar ne bucurăm pentru asta. La ieșirea din chei găsim și mașini parcate sau oameni veniți la picnic, noroc că nu s-au încumetat să înainteze prea mult și s-au oprit acolo.
Click pe imagini pentru a intra în galerie
Până la mașină ne mai desparte doar o panglică neagră și fierbinte de șosea care nu ne îmbie deloc la mers, dar nici înapoi tot drumul nu l-am face. Eu una nu mai calc pe acolo până nu știu că s-a făcut ceva pe porțiunile în care mi-a bătut inima mai abitir ca în orele de aerobic. Alex se oferă să o ia înainte și să aducă mașina, în timp ce noi, după ce mergem o bucățică prin soare, ne prăbușim pe prima pajiște umbroasă pe care o întâlnim.
A fost superb și am rămas cu amintiri foarte frumoase. Iar în visele mele îmi imaginez o zi în care traseul va fi ceva mai bine amenajat și curățat, iar călătorii vor păși cu grijă, având grijă să nu lase în urmă decât un gând bun și stropi ce vor fi uscați de soare.
Text: Roxana Farca
Foto: Alexandru Farca și Roxana Farca