36 de ore pe ocean

“Anul trecut am avut norocul să navighez pentru prima dată în Atlantic. A fost prima dată când am fost cu adevărat speriată pentru viața mea așa că am decis să scriu această poveste tocmai fiindcă înseamnă atât de mult.” Ruxandra Pătrașcu Maian, autoarea articolului de mai jos.

Arhipelagul Azore e un paradis al sporturilor extreme și al expedițiilor. O ascunzătoare în mijlocul Atlanticului formată din nouă insule printre care înoată o grămadă de delfini și balene. Am vrut să văd cum e să locuiesc pentru câteva luni departe de continent, așa că am plecat cu o bursă Erasmus și am locuit cinci luni în Ponta Delgada, una dintre cele trei capitale ale arhipelagului. Azore ține de Portugalia și e una dintre cele două regiuni autonome ale țării, dar implică un stil de viață complet diferit. Timpul trece mai încet, oamenii trăiesc în prezent, fără grija zilei de mâine, sunt primitori și grijulii, iar prețurile taxiurilor diferă în funcție de câte zeci de kilograme au bagajale tale.

Am venit să studiez, dar am ajuns să fac autostopul, poze cu nemiluita, scufundări prin epave din al doilea război mondial și să mă dau cu barca prin Atlantic. Mutarea în Azore e experiența care mi-a arătat cât de puține știu despre mine și cât de multe pot descoperi călătorind. Mi-a dat avânt, dor de ducă și o raniță de întrebări.

E joi după-amiaza și îmi verific mesajele pe Whatsapp. Ascult două înregistrări vocale din cale afară de entuziaste primite de la Irati, prietena mea din cămin. Mi-o și închipui cum turuie tot mesajul fără să respire, cu telefonul îndesat în gură:

– Vii cu mine pe Faial? E un american care își caută echipaj. Nu trebuie sa ai experiență! Hai, vino, e gratis!

Azore a fost împărțit în districte, la fel ca toată Portugalia, pentru o administrare mai ușoară, așa că acum arhipelagul are trei capitale: Sao Miguel își are capitala în Ponta Delgada, Terceira în Angra do Heroísmo și Faial în Horta.

Faial e insula unde se adună toți marinarii, iar cei care au reușit să străbată Atlanticul între America și Europa sunt invitați să-și deseneze însemnele peste tot prin port. Locul de adunare e la Peter, un pub englezesc cu steaguri de peste tot, plin de fotografii de pe vremea când încă se vânau balene (ceea ce e interzis din ’80 încoace) și turiști veniți să vadă cel mai vechi și cunoscut bar din arhipelag.

Mâine mă găsește la terenul de baschet unde o prietenă și-a lovit genunchiul, iar noi, Erasmușii, am făcut cerc în jurul ei și ne comparăm cunoștințele despre dezinfectat, betadină și leucoplast.

Irati apare din spatele nostru, îi văd în colțul ochiului bluza de trening galbenă. E minionă, blondă, slăbuță, cu un pierce în gingie și e din Țara Galilor. La gât îi atârnă un medalion sculptat din os de balenă și pe spate îi cade un dread prins cu elastic roz. E genul de om care e peste tot, dar doar ea știe ce face. De cele mai multe ori o văd doar seara când vine acasă și atunci pentru două minute fiindcă trebuie să facă ceva la calculator. E îndrăgostită de scufundări și de tot ce înseamnă viață maritimă. A descoperit insula Sao Miguel tot prin Erasmus și după primele 6 luni de locuit în mijlocul Atlanticului s-a întors în Țara Galilor, dar nu mai era acasă. Și-a dat seama rapid că vrea să se mute pentru o perioadă în Azore așa că și-a căutat un internship și a zburat. Are delfinii și balenele ei. Poate asta e și ce îmi place cel mai mult la ea, ține prea mult la visele ei încât să nu le urmeze.

Întorc capul către ea și văd că cei 152 de centimetri de Irati sunt doar un zâmbet.

– Băi! Ne cumpără el biletele de avion înapoi! Trebuie doar să avem card de student să le cumpărăm reduse, atât. Hai, vii, da?!

Și am sărit. Sus. Mai sus. Am uitat de cele 3 operații la genunchi și m-am săltat spre cer cât am putut de tare, yeeeeey și hihihi și hahaha, oh da!

Pe când aveam vreo 10 ani eram la Marea Neagră cu ai mei și m-am aventurat în valuri fără tata. Noi doi eram echipa care spărgea valurile neîncetat, stăteam în apă până îmbrătrâneam cu vreo cinci ani iar mama își termina romanul sub umbrelă. Dar a fost o dată în care am sărit singură.

Spuma, vâltoarea, am luat o gură zdravănă de aer, am sărit, dar am rămas acolo jos cu scoicile și am ras nisipul cu burta, genuchii, gura. Valul m-a tras cu el, m-a învârtit până ce nu mai știam pe unde trebuie să ies. Sirenele nu m-au luat cu ele fiindcă mâna lui tata mi s-a înfășurat rapid de ceafă și m-a dus sub protecția umbrelei. Frica acelei amintiri a rămas ascunsă undeva în beciul creierului și iese la iveală de fiecare dată când simt că nu mai am nisip sub picioare. Călătoria cu barca nu era doar o simplă aventură de fetișcană cu plete în vânt, ci o tentativă de a-mi depăși una dintre cele mai adânci temeri. Relația mea cu apa e una duală, ne iubim și ne urâm după cum bate vântul.

În mai puțin de 12 ore de la entuziasmul de pe terenul de baschet Irati mă anunță că nu mai vine, îi oferă locul iubitului meu Stefanos, ea locuiește acolo acum, noi plecăm într-o lună. Sunt mută de fericire și mulțumire.

Ne apucăm urgent să căutăm căpitanul, pe americanul Steve, dar nu reușim nicicum să dăm de el telefonic așa că o luăm la pas prin port în căutarea bărcii Tatiana. Ajunși în cele din urmă la biroul unde se înregistrează toate bărcile care intră și ies din port, rugăm o doamnă să-l sune și ea pe Steve. Îmi pasează receptorul și îi zic cât pot de clar că vrem să-i fim echipă. În tot timpul ăsta rânjsc ca un cal și îmi prind rochia în pumn ca să nu-mi rod unghiile de prea multă nestare.

Mi-l imaginam altfel pe Steve, mai bărbos, cu ochelari și sandale, dar din toată lista mea le are doar pe ultimele. Ne invită la bord iar eu abia realizez cât de mică e barca de fapt, zece metri lungime și maxim trei metri lățime. Simt valurile în stomac și o ușoară frică de un posibil atac claustrofobic când mă uit la cabina minusculă cu miros de benzină în care urma să dormim. Stef e total în lumea lui, ca și cum tocmai l-ar fi întâlnit pe David Greber, antropologul lui preferat. Observăm prognoza meteo pe zilele următoare, vorbim de bilete de avion, mâncare, pastile de stomac, haine și ne dăm întâlnire peste 2 zile și jumătate, în duminica lui 19 iulie 2015, la ora 6 după-amiaza.

Dimineața de duminică mă găsește îmbrățisându-l pe Stefanos, îmi deschid ochii leneș, realizez că e prea devreme, dar nu am stare. E ziua pe care ne-o vom aminti tot restul vieții noastre. Geamurile minusculei camere gri sunt cât un perete, ele sunt peretele de fapt, așa că imaginea mă lovește drept în stomac. Jumătate de cer negru, jumătate albastru. Era ca și cum aș juca la loto. Ce vrei? Apusuri minunate, delfini, cer senin sau ceață, ploaie, vânt, valuri care-ți întorc stomacul și nicio urmă de vietate pe lângă voi?

Stefanos mă roagă să mă liniștesc, doar am văzut că Steve chiar știe ce face și pare responsabil, până la urmă el voia să ajungă pe Faial ca să-și vadă familia, nu și-ar fi riscat viața pentru un moft de aventură. Riscat viața plus plătit studenți habarniști să vină cu tine nu avea prea mult sens ce-i drept.

Cum ne-a văzut pe barcă, Steve a decis să pornim. După nici 15 minute sunt la cârma bărcii Tatiana și ascult sfaturile lui Steve care-mi indică în ce direcție să-mi mișc mâna astfel încât să nu ne bag în stânci. Deși stabilopozii sunt la mai bine de 20 metri de noi, tot îmi e frică să nu fac ceva greșit, e prima dată când sunt pe o barcă pe ocean, dar și mai prima dată când sunt la cârma unei bărci pe ocean. Nu am avut suficient timp să mă obișnuiesc cu ideea că sunt pe barcă sau că am plecat deja, darămite să aproximez distanțe printre valuri și rahat de pește.

Deasupra ușii care duce în cabină sunt trei cadrane: unul care indică câți metri avem sub noi (s-a blocat la 200), unul care arată câte grade suntem înclinați spre stânga sau dreapta și ultimul care zice cu câte noduri (în eng. ”knot”, prescurtat kt, 1kt=1,852 km/h) mergem pe oră. Încep să mă deprind și cu busola, cu mica noastră încăpere și cu baia lungă de vreo 70 de cm în care trebuie sa fac pipi dansând hula. Regula la WC e simplă: fie te ții de tot ce poți ca să faci pipi în toaletă, fie te lovești cu capul și coatele de ușă și te piși pe tine. Steve gătește cina iar eu în timpul ăsta privesc GPS-ul și văd că sub noi sunt mii de metri, deși încă suntem relativ aproape de coastă. Mă gândesc câte chestii sunt sub noi și mă întreb dacă ne dă careva atenție.

Adrenalina instalată de când eram la cârmă se domolește, încep să respir calm, să observ broasca țestoasă de la 10 metri depărtare, să mă uit la orașele și satele prin care am trecut cu autostopul și să-mi relaxez umerii țuguiați lângă gât. Oceanul e lin de parcă nu vrea să ne ajute să plecăm, așa că e nevoie să pornim motorul. Mă bucur, e singurul mod în care inițierea chiar îmi priește. O apă calmă, o vedere spre cer care nu e obscurată de nimic altceva în afară de niște pescăruși flămânzi. Nu mi-am închipuit că un apus poate să fie atât de frumos încât să nu vorbim. Fug repede în cabină să iau aparatul și când ajung pe punte brusc ne trezim că ne acompaniază niște delfini, fac clic, dar fără focus. Auto-focusul meu a decedat fix când delfinul tăia apa pe sub soare.

O boltă imensă de stele ne înconjoară din toate direcțiile, niciun nor, nicio lumină în afară de cea a lunii, nimic care să oprească stelele să ajungă la noi. Mă așez cu spatele la catarg și-mi las capul să cadă uitându-mă tacit la cer. Din când în când mă întorc către Stef și-i mărturisesc că nu-mi vine să cred. Apa devine din ce în ce mai calmă, o mătase fluidă în care se reflectă stelele și luna. Totul e incredibil de clar și de vizibil. Și e atât de liniște.

Orbecăiesc prin întuneric după carnețel și pix. Oricât de greu mi-ar fi să citesc mâine, nu-mi pasă. Trebuie să mâzgălesc ce simt momentul ăsta.

”Scriu asta fără să văd ce scriu. Stef se schimbă lângă mine, e frig. Ne dăm cu barca pe întuneric prin Atlantic, mă uit în stânga, mă uit în dreapta și e neantul. Stef a spus că după ce va apune soarele va fi ca și cum am călători prin univers. Cred că mă uit la cel mai senin cer de noapte pe care l-am văzut vreodată. Nu e vânt deloc, mie-mi convine. Zici că ieșim din Truman Show noaptea. Îmi e frig la mâini și simt sarea în palme. Lumina din cabină e roșie. Am lăsat în spate Ponta Delgada și navigăm spre vest. Am labe de câine sub formă de pătură să-mi țină de cald. Văd luna în mare de zici că e smoală. 4:2 noduri, 305/310 vest. E atât de frumos încât nu mă pot gândi la nimic, doar văd. Sub mine sunt cel puțin o mie de metri de apă. Aud bulbuc, bulbuc de la motor în timp ce o pasăre caută de mâncare. E 11 noaptea. Nu-mi vine să cred cum s-au întâmplat toate. Îmi tot revine în cap obsesiv descrierea de la o poză a Oanei care zice că nu crede că poate găsi altă planetă pe planeta ei. Eu nu pot crede că mă plimb prin univers și navighez peste lună și stele. Motorul bărcii mă gâdilă la picioare din cauza vibrațiilor. Mă doare spatele, mi-e frig și mi-e somn, dar aș da orice pentru nesomn. E atât de liniște și întuneric încât mă simt perfect calmă. Of, și cât e de fin oceanul. Sunt momente în care pot vedea 3 sau 4 luni. Steve doarme în cabină și Stefanos e lungit în spatele meu, îi simt barba înțepându-mi șoldul. Îmi ține de cald respirația lui. O stea se-mparte printre valurile care o poartă până la barcă. Mă gândesc că aș face un leagăn pe lună. Stefanos mi s-a cățărat pe spate și m-a ademenit sub pătura câinească.”

Deși Steve e american, nu a mai locuit în State de vreo 25 de ani. După ce a absolvit la Stanford geologia și-a dat seama că are două opțiuni – fie să devină cercetor, fie să se apuce de muncă. Acum lucrează în minerit și a trăit pe rând în Rusia, Turcia, Tanzania, Maroc și alte locuri la care visez și eu. Are soție și 2 copii, iar vara navighează. Tatiana, barca asta mică, e de prin ’70 și ceva și s-a plimbat prin Mediteraneeană, pe la greci și italieni, prin Atlantic, prin Azore și Madeira și o așteaptă o traversare mai serioasă a oceanului între cele două continente.

Văd cum încet se schimbă vremea. Mai mult vânt, mai multe noduri la oră, nu e neovie să folosim motorul deloc și economisim combustibil. Steve verifică hărțile descărcate la plecare, știam de la bun început că urmează nițică ploaie așa că ochii sunt ba la cer, ba la hărți și la timp. Steve ne împarte salopete și geci care ne sigilează atât de bine încât în curând vom înota în propria sudoare. Arătăm ca niște semafoare, unu galben, altul roșu. A venit ploaia și a plecat ploaia, mocănească și scurtă. M-am calmat fiindcă îmi închipuiam ditamai furtuna cu spume, salturi și „Rose! Jack!”.

Se vede Sao Jorge, ceea ce însemna că urma să ne uităm și la Pico în curând. Vrem să trecem prin canalul format între aceste două insule și să ajungem pe Faial. După o zi și jumătate în care am văzut doar aceiași oameni, bucuria e imensă când văd o barcă în apropiere ”hei, uite o barcă, mai sunt și alții ca noi!”, darămite energia care m-a copleșit știind că aproape ajungem pe pământ.

Simt liniștea deplină și mă bucur de ea, dar în același timp știm cu toții că e necesar să fim rezervați și sociabili în același timp ca să păstrăm atmosfera pozitivă între noi. Pe mare și în aer nu ai ce face dacă nu vă suportați. E foarte important să știi cu cine ești în barcă să vă înțelegeți cât de cât, fiindcă liniștea mării poate duce oamenii foarte ușor la disperare. Îți oferă un sentiment de libertate și captivitate în același timp. Te aruncă prin stări fără să-ți dai seama și te obosește extrem de ușor. Corpul îți este dat complet peste cap. Trebuie să înțeleagă că ceva îl mișcă, că nu se mișcă el, că nu trebuie să se opună mișcării, iar apoi vine cea mai amuzantă parte, dezvățarea. După prima excursie cu vaporul, eram în bibliotecă, la vreo 24 de ore de când ajunsesm pe Sao Miguel, dar corpul meu nu știa asta. Încercam să mă concentrez asupra laptopului dar vedeam cum imaginea din fundal se distorsiona pur și simplu, parcă se scurgeau cărțile și biroul.

III

Realizez cum treptat cresc valurile, cum din când în când fundul pur și simplu mi se ridică de pe bancă, le văd și le aud, dar în prima instanță e amuzant. E musai să râd și să evit panica. După câteva ore de hop m-am obșinuit și nu mă mai deranjează, atmosfera e din nou calmă și noi afară, pe punte, conversăm liniștit despre Africa și școli internaționale. În tot timpul ăsta stăm costumați, legați de barcă cu un cârlig și o sfoară, măsură de protecție în cazul în care valurile devin prea mari și riscăm să ne dezechilibrăm. Stefanos se distrează de valuri, iar Steve nu reacționează nicicum, el e pregătit pentru alt deznodământ. Încă sper la un apus ca ieri, fac poze cu go pro-ul și fac mișto de cum ne înghite costumația de ploaie. Steve ne recomandă să ne așezăm și atunci mă uit în jur. Desfac cleștele, duc camerele foto în cabină, mă salt afară într-o parte, mă leg de barcă și tac. Brusc suntem blocați pe loc, ne mișcăm, dar nu de bine. Sus și-n jos pe val, dar stăm pe loc.

Suntem la începutul canalului, între Sao Jorge și Pico, barca s-a înclinat atât de tare încât am impresia că stam în picioare deși suntem așezați. Apuc panicată orice pot, încerc să-mi sprijin piciorul de bancă să nu alunec. Stef se uită la mine și se chinuie să fie vesel. Realizează că nu mai am niciun fel de control asupra a ceea ce se întâmplă în capul meu și că mă gândesc la cele mai mari rahaturi. Oare cum îi spun mamei că poate mă înec? Oare să o sun? Oare ne găsesc? Oare care dintre noi va ajunge pe țărm? Oare e foarte rece apa? Oare pot să îmi dezleg cârligul care mă ține legată de barcă? Stefanos face glume și încearcă să-mi ajungă fruntea cu sărutări, dar valurile ne mișcă prea tare așa că de cele mai multe ori sărută aerul. Când mă vede că mă uit de prea mult timp la apă îmi întoarce gâtul și-mi ordonă să mă uit doar la insulă.

Steve e pierdut, încearcă să potrivească vela, s-o facă mai scurtă ca să nu ne mai întoarcă vântul atât de ușor. La un moment dat vântul se întețește atât de puternic încât ajungem la 30 de noduri, iar după spusele lui barca asta nu rezistă mult la 30 de noduri. Stefanos se întoarce și-mi scoate limba. Vela se mișcă incontrolabil stânga-dreapta, Steve urlă cu speranța că eu și Stef auzim de ce sfori trebuie să tragem. Steve e singurul om de pe barcă care poate să ne țină în viață, dar este și singurul care știe cum să folosească aparatura de urgență. Stefanos trage puternic de sfoară, se uită când la Steve când la mine, care sunt total amorțită, cu creierul în stare de șoc.

Trei ore am făcut ping pong între insule, trei ore în care nu am avansat deloc și în care nu știam ce să facem. Nu aveam nicio siguranță că dacă ieșim din canal e mai bine. Ne uitam la insulele alea învelite în nori și realizam că nu avem ce face. Alegerea noastră dicta dacă ne răsturnăm sau nu în ocean, între două insule vulcanice, foarte stâncoase, înconjurați de valuri prea agitate pentru a înota. Nu aveam cum să ne susținem alegerea rațional, nu aveam cum să verificăm hărți prin satelit sau cum să sunăm pentru informații fiindcă nu aveam timp. Singurul care cunoștea echipamentul era Steve, dar el era mult prea ocupat încercând să ne țină pe apă, nu sub ea. Știam că nu avem cum să înaintăm împotriva vântului și că suntem aproape de a avea apă la bord, așa că am decis să ieșim din canal.

Steve se chinuie cu vela, Stefanos e la cârmă, iar eu sunt în spate încerc să-mi conving nervii că nu mor. Îmi mușc geaca și strâng ochii cât de tare pot, să se facă mici, mici, să se întoarcă și să vadă amintiri frumoase care să mă liniștească. Îmi e frică să mă uit la orice. Îmi este teamă ca panica mea să nu-i molipsească și pe ei, dar nu o pot controla, e ceva care mă imobilizează. Nu are sens să încercăm să vorbim, vântul e prea puternic și ne-ar trebui niște megafoane să auzim calumea.

După vreo două ore ieșim din canal, Steve e epuizat, iar Stef a rămas la cârmă. Am noroc cu el și el are noroc cu cârma. Faptul că trebuie să se concentreze la ceva, la un obiectiv clar cu atâta responsabilitate îl ajută să fie calm. Nu tremură, nu urlă, nu nimic. Îmi strânge mâna din când în când și-mi face cu ochiul. Are doi canini de vampir pe care abia aștept să-i văd într-un zâmbet.

Atmosfera între noi e foarte tensionată. Suntem speriați fiindcă nu știm ce se ascunde după farul insulei Pico. Dacă valurile sunt mai mari? Până ce am depășit acel colț de insulă, soarele a apus complet, ceea ce înseamnă că acum nu prea mai putem vedea, de fapt, ce valuri ne așteaptă.

Dăm peste o apă la 20 de noduri – comparativ cu cele 30, am impresia că pot bea o cafea acum. Rămân cu Stef pe punte, să-i țin companie și să-l îmbrățișez. Ne uităm la insula Pico, la luminile de pe carosabil și ne gândim cât de aproape suntem de pământ dar nu contează, e atât de stâncos încât am fi zdrobiți imediat. Marea se liniștește, norii se dezbină, vântul începe să sufle iar în favoarea noastră. Mă las pe spate, calmă și încep să respir normal din nou. Sunt recunoscătoare că Stefanos a fost cu mine tot timpul ăsta. Noaptea asta cerul ne ghidează cu o semi-lună cum n-am să văd curând, roșie ca sângele de genunchi zdrobit. E ca și cum cerul își ia revanșa fiindcă ne-a privat de un apus superb.

Mă trezesc din vis când bărcile pescarilor ies din portul Horta. Stefanos doarme pe patul de lângă mine, învelit într-o pătură galbenă moale, care mă face să vreau să mă furișez acolo. Vreau să-l sărut dar îmi e frică că-mi pierd echilibrul și răstorn ceva, așa că ies pe punte. Steve e treaz de vreo 4 ore, e pe pilot automat și ar da orice pentru un energizant. Scot nasul afară și văd că ne aflăm paralel cu cel mai înalt munte al Portugaliei, un vulcan adormit pe care l-am cățărat acum câteva lun, vârful Pico.

Faial e extrem de aproape, dar nu simt nimic. Horta e principalul oraș de pe Faial, e portul insulei și tot orașul e construit în jurul său. Multe clădiri colorate se întind pe deal, iar străzile își sting lămpile în semn de bună dimineța. Am pierdut bărcile pescarilor din vedere, acum avem un cargo imens și un catamaran

în față.

Nu avem unde să parcăm barca așa că singura soluție e să ne agățăm de alta, adică să facem rafting. Steve îmi zice să fiu atentă și să împing barca noastră când mă anunță. Un genunchi îmi atârnă peste bord în căutarea bărcii inamice, o găsesc, reacționez încet și aproape zgârii un catamaran, dar reușesc.

La agățare am trezit echipajul bărcii mamă. Primul la suprafață e un tip creț pe la vreo 40 de ani, francez, cu cârlioți blonzi și ochi albaștri.

Stefanos se trezește, strânge bagajele și vine pe punte. Între timp, noi ascultăm povestea franțuzului care e pe apă de mai bine de un an, plecat din Bretania, dus în Caraibe, Capo Verde, Madeira, insulele Canare, Azore și nu mai știu unde. Are o barcă cât a noastră, noi eram 3 într-o cabină, dar ei erau 5, doi părinți și 3 copii sub zece ani.

Am pășit pe pământ, mi-am săltat rucsacul pe spate, i-am făcut o poză lui Steve și ne-am luat la revedere. Ne-am lăsat adresele de mail ca să ne mai amintim din când în când cum am învățat să supriaviețuim împreună.

Căutăm un bancomat și un taxi să prindem avionul care decolează cu sau fără noi în două ore, dar acum vreau să mă opresc, vreau să râd. Mă simt incredibil de fericită și calmă, epuizată dar cu dinții la vedere, cu ochii roșii de somn, dar extrem de entuziasmată. Steve ne-a spus o glumă în legătură cu navigatul ”Știți, navigatul e ca și cum te-ai lovi de unul singur cu ciocanul în cap. De ce? E atât de bine când te oprești!”. Poate asta am învățat din datul cu barca printre stele, să mă opresc când mă lovesc prea tare cu ciocanul și să aștept, fiindcă pe apă uiți de timp. Nu mai e relevant fiindcă nu te grăbești nicăieri. Depinzi de apă, de vânt, de curenți, de lucruri pe care nu ai cum să le controlezi, tot ce poți face e să înveți să ajungi la un consens cu ele.

Dintotdeauna am iubit apa, tocmai fiindcă e contradictorie, poate fi atât de calmă, dar în același timp cred că e cel mai distrugător lucru care există. M-a învățat să aștept, să ascult și să-mi opresc gândurile. Ne-a dat două nopți pe care nu le vom uita vreodată, exact așa cum e ea, una lină, calmă, luminoasă, iar alta vijelioasă, întunecoasă și volburoasă. Expediția asta mi-a arătat frica cu altă față, mi-a dezvăluit cât de oribil e când mă controlează și cum îmi blochează orice gest, mi-a arătat că indiferent de ce se întâmplă, până și apa ascultă mai bine dacă ești calm. Frica a rămas, dar acum nu mă mai imobilizează.