În timpul primul meu traseu de via ferrata, pe poteca îngustă între stâncă şi prăpastie, cu inima galopând şi cu sufletul chiuind în faţa măreţiei crestelor montane şi a cascadelor, am căpătat convingerea că Sublimul s-a născut în Dolomiţi. Nu era prima dată când mă întâlneam cu sentimentul acesta, dar acolo, la graniţa dintre siguranţă şi pericol, dintre groază şi extaz, am putut cu adevărat să înţeleg trăirea cuprinsă într-un singur cuvânt: Sublimul.
Alain de Botton, în capitolul despre Sublim din cartea sa dedicată artei de a călători, observa că există puţine situaţii în care sentimentele pe care le trăim în anumite locuri reuşesc să se lase exprimate printr-un singur cuvânt. Avem nevoie de mai multe cuvinte pentru a descrie bucuria întâlnirii cu orice formă a frumosului, cu frământările şi extazul pe care le asociem cuceririi traseelor sau vârfurilor montane, cu descoperirea unor peisaje neobişnuite. Sublimul riscă să cadă în categoria cuvintelor de lemn, fiind poate prea des folosit în situaţii neadecvate, dar el în sine defineşte un întreg ansamblu de emoţii, în care admiraţia apărută în faţa manifestărilor de forţă ale naturii se combină atât cu uluirea, cât şi cu frica sau modestia.
Mult timp frumuseţea a fost definită ca o calitate intrinsecă a obiectului observat, obiect pe care privitorii îl judecau după criterii ce ţineau de gustul personal sau de educaţie şi competenţe. Participarea sentimentală atât a artistului, cât şi a privitorului, au fost pentru prima dată împerecheate în conceptul de Sublim, într-un tratat scris prin secolul VII, de Preudo-Longinus. Sublimul, în concepţia lui Longinus, era asociat mai ales artei şi sentimentelor pe care aceasta le trezea în privitor, neavând nicio legătură, deocamdată, cu natura.
Această ignorare a naturii era firească într-o perioadă în care oamenii nu percepeau cele mai impresionante manifestări ale sale ca fiind nici utile, nici frumoase, nici măreţe (cel puţin în Europa, e posibil ca în concepţia buddhistă lucrurile să fi stat altfel). Văile munţilor, deşerturile, ţinuturile îngheţate de la capătul lumii, erau locuri în care viaţa era mai mult decât dificilă. Noi, astăzi, cu greu ne putem imagina că natura nu a fost dintotdeauna un subiect de admiraţie. Dar acum doar două sute de ani, Dolomiţii erau un tărâm indezirabil, dur, cu văi puţin fertile şi ierni grele, cu drumuri greu accesibile şi bolovănişuri. Pe de altă parte, mergând cu gândul către deşert, nu voi uita replica pe care un beduin i-a dat-o lui Wilfred Thesiger, acum mai puţin de o sută de ani: „după ce ieşiserăm din pustiul deşertului pe crestele munţilor Qarra şi am dat cu ochii din nou de copaci, iarbă verde şi frumuseţea munţilor, m-am întors spre unul dintre ei şi am spus: Ce frumos, nu-i aşa? El a privit, s-a mai uitat o dată, după care a zis, fără să-mi fi înţeles exclamaţia: Nu – este un loc foarte prost pentru păşunat.” Nici măcar spectacolul cerului nu a fost dintotdeauna perceput ca ceva deosebit, în situaţia în care ceea ce se petrecea sub el, pe pământ, era important şi stringent. Îl citez tot pe Wilfred Thesiger, primul scriitor şi explorator european care a traversat Rub al-Khali (Oman), unul dintre cele mai mari deşerturi nisipoase din lume:
„În seara aceea, după ce am călărit ceva mai mult de o oră, s-a întunecat brusc. Crezând că un nor a acoperit luna plină, m-am uitat peste umăr şi am văzut că era o eclipsă şi că jumătate din lună era deja ascunsă. Bin Kabina a observat-o în acelaşi moment şi a izbucnit într-o cântare pe care au început să o fredoneze şi ceilalţi.
Dumnezeu dăinuieşte veşnic.
Viaţa omului e scurtă.
Pleiadele sunt deasupra capului.
Luna e printre stele.
În rest, nu au acordat nicio atenţie eclipsei (care era totală), ci s-au uitat în jur după un loc în care să ne ridicăm tabăra.”
Aceste mici şi puţine exemple arată că nu ajungem la puterea de a admira natura decât atunci când alte nevoi ne-au fost satisfăcute şi avem independenţa fizică şi psihică pentru a căuta experienţe ce ne îmbogăţesc spiritul şi ne oferă mai mult decât strictul necesar pentru supravieţuire.
Nu rareori m-am lăsat purtată de sentimentul Sublimului în deşert. Aşa cum am mai fost foarte aproape de această trăire pe vârful vulcanului Teide sau în Chile; pe platourile altiplanice ale deşertului Atacama simţeam cum fiecare pas şi fiecare respiraţia contează, iar în Valea Franceză din Parcul Naţional Torres del Paine, Patagonia, ascultam tunetul avalanşelor şi priveam cum bucăţi de gheaţă se desprindeau de pe gheţar, de la o distanţă suficientă încât să nu reprezinte un pericol. În fond, aceasta este diferenţa dintre felul în care avem noi şansa, în prezent, să percepem cu plăcere forţa naturii. Spre deosebire de locuitorii acestor zone, cei care acum câteva sute de ani trebuiau să lupte cu neprevăzutul şi pentru care supravieţuirea era o prioritate, noi suntem doar trecători, călători pentru care s-au creat drumuri asfaltate şi bine curăţate, adăposturi confortabile pentru odihnă, pereţi de piatră protejaţi împotriva alunecărilor de bolovani, cărări şi poteci asigurate, trasee marcate, clasificate după dificultate. Totul ne ajută să facem alegerea cea bună, potrivită pregătirii noastre, cu un risc asumat cât mai mic cu putinţă. Există locuri încă virgine pe lume, locuri în care am putea simţi Sublimul în toată intensitatea lui, dar câţi dintre noi avem acces la ele sau motivaţia suficientă pentru a le căuta?
Vedere de pe vulcanul Teide, din Tenerife, spre insulele din depărtare.
Deşertul Atacama, cu vulcanii lui.
Torres del Paine, Chile.
Din fericire, faptul că noi suntem in siguranţă nu reduce cu nimic măreţia naturii şi face posibilă experienţa Sublimului.
„Stâncile îndrăzneţ aplecate şi ameninţătoare, norii de furtună care se îngrămădesc pe cer şi care înaintează cu tunete şi fulgere, vulcanii la apogeul puterii lor distrugătoare, uraganele şi pustietatea pe care o lasă în urmă, oceanul nemărginit cuprins de furie, o cascadă înaltă a unui fluviu mare ş.a.m.d. arată, în comparaţie cu forţa lor, nimicnicia capacităţii noastre de opoziţie. Dar priveliştea lor, cu cât este mai înfricoşătoare, cu atât devine mai atrăgătoare, dacă ne aflăm în siguranţă.” afirma Imanuel Kant, în Critica Facultăţii de Judecare.
Înainte de Kant, în 1756, apărea prima versiune din cea mai importantă operă care a răspândit tema Sublimului, Cercetare Filosofică asupra Originii Ideilor de Sublim şi Frumos, de Edmund Burke. Până la această scriere, discuţia rămăsese destul de mult în sfera Frumosului ca obiect artistic, deşi câţiva artişti, cu precădere pictori, începuseră deja să arate un interes crescut peisajului ca subiect. Aşa cum natura în sine nu a fost mult timp motiv pentru contemplare, tot aşa, în pictură, peisajul a rămas pentru multe epoci un fundal. Giovani Bellini a fost unul dintre primii pictori care şi-a plasat personajele într-un peisaj care însemna ceva mai mult decât un fundal. Puţin mai târziu, Joachim Patnir a fost poate că cel mai timpuriu pictor specializat în peisaje. Abia din secolul XVII au apărut încercări mai clare de a aborda peisajul, picturile care înfăţişau sate şi oraşe devenind chiar populare.
Giovanni Bellini, active about 1459; died 1516
The Agony in the Garden
about 1465
Egg on wood, 81.3 x 127 cm
Bought, 1863
NG726
http://www.nationalgallery.org.uk/paintings/NG726
Workshop of Joachim Patinir, active 1515; died not later than 1524
Saint Jerome in a Rocky Landscape
about 1515
Oil on oak, 36 × 33.7 cm
Bequeathed by Mrs Henry Oppenheimer, 1936
NG4826
http://www.nationalgallery.org.uk/paintings/NG4826
Sublimul naturii avea să fie surprins în pictură abia în secolul XIX, atunci când, puţin înainte şi odată cu Romantismul, artiştii şi-au îndreptat interesul către peisaje dramatice, furtuni, ceruri ameninţătoare şi văi muntoase adânci. Când spun asta mă gândesc întotdeauna la Turner şi la peisajele sale marine pe timp de furtună. Sau la Caspar David Friedrich, deseori menţionat când vine vorba despre Sublim, graţie tablourilor sale în care personajul uman se află cu spatele la privitor, invitându-l pe acesta să facă parte din actul contemplativ. Anul trecut, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, am văzut o expoziţie al cărei concept pleca chiar de la acest artist, o reinterpretare modernă a picturii friedrichiene prin intermediul a numeroase imagini folosite atât în fotografie cât şi pe coperţi de cărţi, pe afişe de film şi aşa mai departe. Comun în toate era subiectul aşezat cu spatele şi contemplând către ceva. Până la această vizită nu mi-am dat seama cât de mult s-a folosit această postură în lumea vizuală care ne înconjoară, cum s-a transformat în clişeu. Expoziţia se intitula Der Wonderer (călătorul, rătăcitorul) şi milita într-un fel pentru o reînviere a Romantismului – prin implicare, prin ieşirea dintr-o lume dezumanizată, dominată de reţele sociale, de substitute artificiale care au înlocuit natura şi adevăratul peisaj. Putem să ne întoarcem cu spatele la privitor, dar ar fi de preferat să ne îndreptăm ochii către o privelişte montană, nu către un perete de facebook.
Joseph Mallord William Turner, 1775 – 1851
Calais Pier, with French Poissards preparing for Sea: an English Packet arriving
1803
Oil on canvas, 172 x 240 cm
Turner Bequest, 1856
NG472
http://www.nationalgallery.org.uk/paintings/NG472
Caspar David Friedrich’s – Chalk Cliffs on Rügen
Caspar David Friedrich – Wanderer above the sea of fog
Să revin totuşi la secolele XVIII şi XIX, la momentul acela extraordinar în care începeau să apară aventurierii, exploratorii, oamenii care porneau în căutarea exoticului şi, în cele din urmă, a Sublimului. Aceştia nu plecau în peregrinări cu dorinţa de a cuceri sau de a domina noi teritorii, aşa cum s-a întâmplat de multe ori în istorie, ci în căutare de emoţii şi experienţe noi. După ce revoluţia industrială a mutat oamenii la oraş, după ce natura nu a mai fost percepută ca un obstacol, iar religia şi-a mai pierdut din puterea de control, oamenii s-au întors către alte surse de inspiraţie şi satisfacţie spirituală, găsind în cunoaşterea şi cucerirea naturii o provocare care putea oferi suficient de multe satisfacţii.
Tinerii cu venituri peste medii au început să practice turismul încă de la finalul anilor 1600, în ceea ce se numea un Grand Tour al Europei, mergând mult pe jos sau pe reţelele feroviare aflate în expansiune. În 1739 un poet, Thomas Grey, a făcut împreună cu un prieten un astfel de tur, despre care Alain de Botton spune că ar fi inclus şi Alpii şi ar fi fost primul dintr-un lung şir de căutări conştiente ale Sublimului. Prima cucerire a vârfului Mont Blanc a avut loc în 1786, primele cluburi alpine s-au deschis între 1850 şi 1870, iar marea şosea a Dolomiţilor s-a finalizat după zece ani de muncă grea, în 1907-1908. În primul război mondial Dolomiţii au deveni câmp de luptă, iar mai târziu, după instalarea păcii, programe şi trasee turistice s-au folosit de traseele săpate în munte de soldaţi, oferind divertisment şi acces facil, chiar şi începătorilor, la întâlnirea cu natura. Iar din această întâlnire răsar sentimente ce pot fi încadrate, fără greşeală şi exagerare, în Sublim.
Călătoarea din Dolomiţi
Călătorul de pe Jebel Shams, în Oman
Călătoarea de pe Jebel Shams, Oman
Dar de ce? De ce a avut nevoie omul de astfel de provocări, de ce a simţit plăcere în preajma fenomenelor ameninţătoare desfăşurate în natură, de ce s-a lăsat umilit cu bucurie de puterea acesteia? E greu de găsit un răspuns, dar gânditori din diverse epoci au încercat să o facă. Iată unul care mi-a plăcut mult:
„Dacă lumea este nedreaptă sau ne depăşeşte înţelegerea, locurile Sublime ne sugerează că nu este surprinzător la lucrurile să stea astfel. Suntem pionii forţelor care au aşezat în loc oceanele şi au sculptat munţii. Locurile Sublime ne fac într-un fel mai puţin abrupt să conştientizăm limitări pe care altfel le-am putea primi cu nelinişte sau furie în decursul obişnuit al vieţii.” – Alain de Botton
În timpurile noastre se vorbeşte mult despre puterea minţii, a emoţiilor şi a sentimentelor. Aşa cum spuneam mai sus, odată ce ne-am asigurat casa, masa şi satisfacerea nevoilor primare, aspirăm la alte culmi şi alte realizări pe plan spiritual. Poate că e bine, poate că nu. Iată şi o legendă veche, din Dolomiţi, o poveste care face un sumar simplu şi frumos, arătându-ne că nu putem trăi fără forţele care dau naştere Sublimului:
Se spune că undeva la poalele masivului Marmarole, între Auronzo şi Misurina, trăiau cândva fii munţilor. Ei arătau exact ca oamenii, dar nu cunoşteau nici bucuria, nici tristeţea, pentru că aveau inimile de piatră. Dacă le cereai ajutor nu ţi-l ofereau, puteai să mori liniştit fără ca ei să se sinchisească. Nu cunoşteau nici părerea de rău, nici iubirea. Tanna, regina lor, avea să fie altfel. Cu inimă caldă şi sentimente, s-a ataşat de oameni şi, pentru a-i vedea fericiţi, a ordonat ca pietrele să nu mai cadă la vale, ca zăpada să nu se mai prăbuşească în avalanşe, ca apele să nu mai inunde niciodată văile. A mers atât de departe încât s-a căsătorit cu un om şi a făcut un copil. În mod previzibil, bărbatul a plecat şi nu s-a mai întors, iar când a crescut, băiatul a plecat în călătorie, s-a îndrăgostit de cine nu trebuie şi, urmărit de duşmani, a murit fără ca Tanna să-l poată ajuta. Pentru a-l salva, Tanna ar fi avut nevoie de o avalanşă – doar aşa i-ar fi oprit pe urmăritori. Dar regina nu mai avea puterea să provoace asta şi nici poporul ei, cel fără de sentimente, nu a fost dispus să o repună atunci în funcţie. În cele din urmă, după ce a pierdut tot, a renunţat definitiv la lumea oamenilor şi s-a întors să fie regină, să readucă în munţi avalanşele, căderile de pietre şi viiturile.
Avalanşă în Torres del Paine
Lago Misurina
Acolo, în munți, am avut parte atât de teamă, cât şi de încântare, cascade şi forme de relief fascinante, greu accesibile sau periculoase. Cu toate ingredientele acestea, era şi imposibil să nu asimilez Sublimul ca pe ceva aparţinând, pentru totdeauna, Dolomiţilor.
Bibliografie
- Introducere în Artă. Rosie Dikins & Mari Griffith. Editura RAO, 2004.
- Istoria Frumuseţii. Ediţie îngrijită de Umberto Eco. Editura RAO, 2005.
- Arta de a Călători. Alain de Botton. Editura Vellant, 2015.
- The Dolomites and their Legends. Karl Felix Wolff. Edition Raetia, 2015.
- Nisipurile Arabe. Wilfred Thesiger. Editura Polirom, 2015.