Dacă aș fi un blogger de călătorie preocupat să bifeze cât mai multe destinații, poate că m-aș rușina cu nevoia obsesivă-compulsivă pe care o simt pentru a reveni la Viena de oricâte ori am ocazia. În mod evident nu aparțin acestei categorii. Sunt locuri pe care le-aș vedea și revedea până când se simt ca acasă. Viena are un statut privilegiat pentru că s-a manifestat ca o a doua casă de la prima vizită și senzația asta nu m-a părăsit niciodată. Chiar și dorul de Viena îl percep ca dorul de casă. Sper totuși să nu fie prima și ultima destinație despre care voi scrie anul acesta, mai avem și alte planuri.
În 2020, prin primăvară, m-am apucat de povestit despre Londra și am început cu expozițiile și muzeele de acolo. Articolul stă cuminte la locul lui, în computer. Odată cu pandemia, expozițiile și turismul și-au pierdut brusc sensul, iar dorul de ducă s-a transformat dintr-o mâncărime în tălpi într-o cicatrice dureroasă, pe măsură ce timpul a trecut și lumea mare și-a ferecat porțile. Nu e de mirare că am luat bilete pentru Viena imediat ce am aflat că Austria s-a redeschis pentru turism. Tot ce-mi doream era să fiu acolo de ziua mea. Încă nu-mi vine să cred că era cât pe ce să ratez și asta, din pură neglijență, dar despre asta am povestit deja, în articolul anterior.
Cum, necum, iată-mă coborând din avion și descoperind că la Viena e frig. La asta nu mă așteptam, deloc. Ca de obicei, am plecat de acasă cu un bagaj minuscul în care se afla, pentru seri mai răcoroase, doar un cardigan de bumbac cu mâneci scurte. Clar mi-am ieșit din mână, mi-am spus din nou, de parcă pățania cu actele expirate nu susținuse suficient de clar această constatare. Alex avea doar sandalele din picioare, iar Petra doar pantaloni scurți. Trei Doamne și toți Trei. Am cam tremurat în primele două sau trei zile, mai ales diminețile și serile. Petra a cedat și și-a cumpărat blugi. Eu am mai cerut câte o pătură pe la o terasă, am căutat interioarele și am așteptat să-și aducă aminte Viena că e vară. M-a durut puțin în gât și m-am speriat, acum nici un strănut nu mai e ce a fost. Dar m-am tratat cu bere fără gluten și înghețată vegană minunată, iar în ultima zi am simțit, din nou, fierbințeala asfaltului radiind până la obraji. Dincolo de vremea neobișnuită, am găsit un oraș mai strălucitor ca oricând, poate pentru că austriecii au lustruit mai cu spor clădirile istorice pe timp de pandemie, poate doar pentru că mi-a fost mie foarte dor. Dar îmi aduc foarte bine aminte de patina gri a orașului de acum 21-22 de ani și știu sigur că nu se compară cu albul de acum, oricât de subiectivă aș fi.
Cu ce aș putea începe? Nu știu ce aș putea să adaug la articolele pe care le-am mai scris despre ce poți face prin Viena, în care am adunat aproximativ 100 de idei (vezi 50 de lucruri pe care poți să le faci la Viena) și Alte peste 40 de lucruri pe care poți să le faci la Viena). Așa că e foarte posibil ca articolul acesta să nu aibă nici un început clar și cu atât mai puțin un sfârșit.
Luat în ansamblu, pot spune că n-am mai avut până acum o aniversare care să țină atât de mult, mai mult chiar ca în povești. M-am simțit răsfățată de soartă, soț și prieteni timp de cinci zile și o seară. Un amic vechi ne-a așteptat în oraș imediat ce am sosit și ne-a invitat la o terasă foarte frumoasă, cu mâncare excelentă și o priveliște care mi-e la fel de dragă, asupra Dunării. Ca și Viena, e Dunărea mea, #mydanube, pe malul căreia am mers o dată cu motocicleta, împreună cu Ina, apoi cu bicicletele, în familie. Am atât de multe amintiri, numai bune de depănat la o aniversare.
Cazarea noastră a fost în Spittelberg, un cartier artistic din Viena în care am stat de mai multe ori, inclusiv în prima mea călătorie în Europa de Vest, atunci când încă ieșeam din țară după o coadă umilitoare pentru obținerea unei vize. Spittelberg era la modă pe atunci, e la modă și acum, semn că prin Viena lucrurile sunt destul de stabile. Mă simt deja ca un pește în apă pe străzile ale căror nume le cunosc pe dinafară: Zieglergasse, Neubaugasse, Siebensterngasse, Burgggase și așa mai departe. Pe aici sunt ateliere în care îmi place să trag cu ochiul, magazine care par să existe acolo dintotdeauna, vitrine în care vezi și altceva decât clasicele produse de consum și spații înguste în care se înghesuie o cantitate impresionantă de vechituri. Într-un oraș strălucitor, vienezul pare extrem de pasionat de obiecte vechi pe care nu le vezi doar în vitrine, ci și la terase care folosesc mese ruginite sau cafenele de specialitate în care dai ba de o cabină veche de lift, ba de un televizor de pe vremea străbunicilor.
Muzeele pe care le-am vizitat în aceste câteva zile nu au fost deloc aglomerate, ce sentiment neobișnuit! Pe străzi erau turiști, e drept că nu așa mulți ca înainte, dar printre tablouri bătea vântul și aerul condiționat, puțin mai tare decât aș fi avut nevoie. Am văzut în premieră Albertina Modern și m-am emoționat când am dat de nume de artiști pe care i-am studiat sau despre care am scris referate pentru istoria artei, cu precădere Anselm Kiefer sau Georg Baselitz. Expoziția curentă, WONDERLAND, e până pe 19 septembrie 2021. Interesantă (spre ciudată) e și expoziția temporară de fotografie ARAKI. M-am simțit recunoscătoare pentru ceea ce am avut ocazia să învăț la facultate, fără imboldul acesta poate că m-aș fi uitat cu ochii mult mai goi la arta contemporană. Nu am ratat noile expoziții de la Leopold Museum sau Mumok, am fost să văd chiar și atelierul lui Klimt din Hietzing, modest și simplu, refăcut foarte bine după fotografii vechi. Casa în care se află nu e aceeași cu cea în care a locuit artistul, a fost reconstruită și arată diferit, dar expoziția are multe informații interesante și locul e plăcut, liniștit. S-a combinat de minune cu o vizită în ceva mai îndepărtatul Lainzer Tiergarten, acolo unde se află Hermesvilla, refugiul împărătesei Elisabeta (Sisi).
Imediat ce vara a început să pună stăpânire pe oraș, ne-am răcorit și noi pe iarbă, printre copacii bătrâni din parcurile orașului. Iar când foamea ne-a răzbit, ne-am răsfățat pe săturate la restaurante vegane sau cele care gătesc exclusiv fără gluten și fără lactate, un lux pe care Bucureștiul nu-l oferă decât cu jumătăți sau mai degrabă cu sferturi de măsură. De la un mic dejun copios de ziua mea la Café Grüner Salon până la burgerul vegan din ceva care nu e carne dar seamănă tare mult cu carnea (vezi Beyond meat), acompaniat de berea fără gluten savuroasă, organică, făcută pentru Zum Wohl de către o berărie din Salszburg, am mâncat mult mai bine, comparativ cu ultima vizită la care am cam răbdat de foame, deși erau toate târgurile de Crăciun în toi. Să nu fiu înțeleasă greșit, nu sunt vegetariană, dar nici o carnivoră feroce, sunt cel mai mulțumită atunci când în farfuria mea se află mai multe legume sau salate decât carne. De cârnatul vienez nu mă mai pot apropia totuși, am verificat, conține tot ce n-am eu voie.
În ceea ce privește cafenelele de specialitate, sentimentul meu e că aici se vede partea negativă a stabilității, cu frâna pe care tradiția o ține apăsată. Nu sunt foarte sigură, dar pare că nu sunt atât de multe prăjitorii și nici cafelele degustate nu s-au comparat cu standardul ridicat la care a ajuns Bucureștiul. Cafenelele istorice au lustrul și farmecul lor, nu le-am ocolit nici de data aceasta, însă gusturile mele s-au schimbat mult și dieta fără lapte m-a obligat de fiecare dată să mă mulțumesc cu un espresso lipsit de personalitate și cam lung, chiar și în varianta scurtă. O cafea mai aproape de așteptări și „vibe”-ul potrivit am găsit tot aproape de cazare, la Cafe Comet, sau în orașul istoric, la Kaffein. N-am avut timp să ajung în toate locurile despre care am scris într-un articol mai vechi (vezi Cafenelele celui de-al treilea val în Viena), poate data viitoare.
Vorbind despre prevenție și măsuri de siguranță împotriva Coronavirusului, aproape peste tot unde ne-am așezat să mâncăm sau să bem ceva, a trebuit să arătăm dovada de vaccinare, test sau imunitate. Am ajuns la Viena într-un moment de relaxare așa că au fost și excepții, regulile par să șchiopăteze peste tot în lume. Măcar testarea se poate face rapid și gratuit în Viena, pentru vienezi. În schimb, la revenirea în România, am primit niște formulare de completat în avion, cam dubioase, nimeni nu a știut să explice la ce folosesc și nimeni nu le-a cerut la debarcare. Cât despre verificarea stării de sănătate, nici vorbă de așa ceva. Tare mă tem că lipsa unor reglementări mai clare sau a unor verificări mai atente la trecerea dintr-o țară în alta, adăugate la această voioasă relaxare, vor zădărnici, pe termen lung, planurile noastre viitoare de călătorii. Mi se pare aproape ireal că după toată situația de criză care a zguduit Europa, s-a revenit la normal ca și cum n-am fi învățat nimic, ca și cum noua tulpină ar fi doar ficțiune și totul ar fi fost doar un vis urât.
– De unde sunteți?
– Din România.
– Grozav. Ne bucurăm așa de mult să avem din nou turiști! Să aveți vacanță frumoasă.
Cam asta a fost conversația în mai multe locuri din Viena. Mă opresc aici și îmi doresc să ne bucurăm de lumea mare așa cum e ea acum, cu mai multă prudență, cu mai multă recunoștință și mult mai multă grijă pentru cei care ne așteaptă atât la destinație, cât și la noi acasă, atunci când ne întoarcem.
PS:
The post Viena. Iar? Iar. appeared first on Ecoturism, cultura si creativitate.