Nu ştiu cum se face, dar în ciuda tuturor impresiilor negative asupra a tot ceea ce înseamnă educaţie în România, am întâlnit în ultima vreme oameni capabili să-mi dea speranţă, să-mi zdruncine prejudecăţile, să fie cu adevărat pedagogi. Au fost vreo doi directori de şcoală care gândesc diferit şi fac să se întâmple lucruri bune, a fost Marius Rădoi – profesorul de spaniolă de la Cervantes, apoi Răzvan Buluş – profesorul de la cursul foto RGB Photography şi, de curând, Ana Maria Ciobanu, cea care ţine cursul de jurnalism narativ de la Fundaţia Calea Victoriei. Pentru fiecare în parte aş avea nenumărate mulţumiri, atât pentru ceea ce m-au învăţat, cât şi pentru maniera în care au făcut-o sau pentru pasiunea pe care au reuşit să o transmită. De spaniolă s-a ales praful, dar a fost doar vina mea, pentru că nu am mai făcut faţă, ca timp şi motivaţie. În schimb, diploma de fotograf nu va rămâne doar o altă hârtie, iar ceea ce am exersat la cursul de jurnalism narativ a reaprins o scânteie care pâlpâia ceva mai timid, în ultima vreme.
Ana Maria Ciobanu are în primul rând talent şi experienţă, ca jurnalist. Reportajele ei apărute în DOR sunt o dovadă că este omul de la care nu ai cum să nu înveţi. S-au mai văzut însă oameni talentaţi care să nu ştie să predea, însă nu este cazul ei. O bucurie inocentă de a descoperi oameni şi poveşti i se citeşte din primele clipe în atitudine şi voce. Ana Maria ştie să explice sau să dea un feedback pozitiv, să te ajute să-ţi depăşeşti eventualele blocaje, reuşind să nu supere pe nimeni şi să creeze o atmosferă inspiraţională de lucru. Şi ştie să asculte. Ai putea să spui că orice jurnalist bun ar trebui să ştie asta, dar câţi reuşesc cu adevărat?
În vara aceasta există o şcoală de vară în cadrul căreia se ţine din nou acest curs, pe care ţi-l recomand cu mare drag, fie că ai, fie că nu ai experienţă în ale scrisului. Fiecare şedinţa e ca o zi cu cer senin pe care se plimbă nori frumoşi, albi. Detaliile se pot consulta aici.
Atelierul de jurnalism narativ de la Fundaţia Calea Victoriei e oportunitatea de a vorbi despre scris şi de a descoperi poveşti felurite. Pornit ca un exerciţiu de poveste personală pentru liceeni şi extins apoi şi ca exerciţiu pentru adulţi mai mult sau mai puţin familiarizaţi cu scrisul, în ultimii trei ani cursul ăsta m-a ajutat să cunosc zeci de poveşti fascinante şi să-i conving şi pe posesorii lor că sunt importante, că au impact şi că pot fi scrise şi împărtăşite. Ingineri, sportivi, artişti plastici, liceeni, bunici, publicitari, studenţi, profesori de matematică, bloggeri sau poeţi – cu toţii au căutat în ei o poveste adevărată pe care să o dea mai departe şi m-au surprins cu texte despre copilăria în timpul celui de-al doilea război mondial, operaţii de abdominoplastie, recuperarea după hepatită, dragostea pentru lilieci, cum şi-au înghiţit guma de mestecat, cancer, adolescenţă, anorexie (…). Poveştile lor vorbesc despre căutări personale şi sunt o demonstraţie în primul rând de curaj. Cred că atât cursanţii, cât şi eu ieşim mai bogaţi sufleteşte după 5 săptămâni de curs pentru că ne încărcăm cu experienţe, senzaţii şi trăiri noi. Şi pentru asta le mulţumesc.
Ana Maria Ciobanu