Am ajuns la Potcoava Mountain Hideaway fără să știu prea multe despre Miron Bococi. Am înțeles doar că va ține o demonstrație de dresaj și un spectacol în cadrul festivalului Haidook Summer Fest, organizat tot de gazdele noastre. Ni s-a alăturat pe terasă, la un pahar de vorbă și un sirop de pin, și pot să văd că e o prezență agreabilă, discretă și prietenoasă, un om gata să împărtășească cu noi din taina pasiunii pe care o are pentru cai. Totul e în limita normalului și firescului până când Miron apare în grajd în timp ce noi o lălăim printre boxe, admirându-i caii. Chiar acolo, în semiîntuneric și într-un spațiu destul de limitat, îmi dau seama că ce se întâmplă între Miron și cai nu e deloc banal. În aceeași manieră blândă și discretă, folosindu-se de mici sunete și uneori doar de gesturi, el face ceva miraculos să se întâmple. Ținând cravașa în mână ca pe o baghetă, Miron convinge calul să-și ridice picioarele de parcă ar fi trase de ațele invizibile ale unui păpușar ascuns în tavan, îl ridică în două picioare sau îl culcă și-l folosește drept fotoliu.
Încearcă să fii una cu calul, să intri în ritmul lui, îmi tot spune Violeta, instructoarea mea din București, la care merg cu toată familia pentru a învăța să călărim. Privindu-l pe Miron înțeleg cu adevărat ce înseamnă asta și rămân cu gura căscată. Și asta nu e decât o degustare a ceea ce urmează să văd în zilele următoare, în manejul pensiunii sau la festival.
Cine ești tu, Miron, și de unde vii?
Miron Bococi: Sunt român, din Maramureș, dar acum locuiesc în Barcelona, la vreo 30 de km de oraș, unde am ferma mea. Am plecat din România acum 12 ani, când aveam 19 ani, imediat după bacalaureat. În prezent mă dedic spectacolelor și show-urilor ecvestre în general. Înainte făceam mai mult echitație, școală, învățam copii, adulți, cai, acum fac spectacole, îmblânzesc mânjii sau mă ocup de caii care au anumite probleme de comportament.
Cum ți-ai descoperit pasiunea, cum ai știut că vei face asta și nu altceva?
Întotdeauna am crezut că un om poate înainta până unde îl duc picioarele, nici mai încolo, nici mai încoace.
Miron Bococi: Mi-au plăcut dintotdeauna caii. Părinții mai aveau cai, în Maramureș, iar după școală mereu ajutam la cai și îmi plăcea colaborarea cu ei. Dar știi cum era, nu era ceva frumos pentru viitor, nu era fain să tai lemne din pădure, să le încarci în căruță și să le vinzi, trebuia să fac ceva ca să am o viață mai bună. Mă întrebam totuși ce aș putea face cu caii ca să fie fain. Am avut apoi șansa de a merge să lucrez pe timpul verii în Spania, atras de ideea că locul de muncă era într-un centru de călărie. Așa am văzut o altă formă de a lucra cu caii, de a-i îngriji, de a fi o parte din familie. Afară, dacă moare un cal, e tragedie în casă. De la ce vedeam eu acolo până la a face ceea ce îmi doream, era o diferență ca de la pământ la stele. Dar nu mi-a fost niciodată frică, întotdeauna am crezut că un om poate înainta până unde îl duc picioarele, nici mai încolo, nici mai încoace. Am început să învăț de unul singur, cum am putut eu. Decizia de a rămâne în Spania a fost foarte importantă, dar n-am zis nimănui ce voiam să fac, că altfel ziceau că sunt nebun. Am dat vina pe bani, că e greu în România, că mai stau pe aici ca să câștig mai bine.
Nici n-am știut de la început că voi face dresaj. Prima mea idee a fost să lucrez, să fac niște bani și cu ceea ce îmi rămâne să învăț, să mă ocup de hobby-ul meu și, daca se dovedește că voi fi bun, să merg mai departe. Am avut noroc că o doamnă mi-a dat o șansă, de a lucra la fermă la ea și de a-mi lăsa caii să experimentez, cu condiția să nu-i bat. Să încerc ce vreau cu ei, dar fără agresivitate, fără violență, așa mi-a spus. Apoi am văzut niște filme cu un dresor american, m-au impresionat așa cum probabil că impresionează pe oricine care vede prima dată o astfel de demonstrație și uite așa a început căutarea drumului meu personal.
Ce înseamnă dresajul pentru tine?
Miron Bococi: Ce am aplicat eu în Spania a fost destul de inovator, acum nu mai e, dar acum 10 ani erau doar una sau două persoane care mai făceau asta. Eram cei care foloseam ceea ce aici se numește dresaj natural. Eu nu vreau să îi dau niciun nume, pentru că metoda poate fi controversată, dar în fond accentuăm partea asta de relație om-cal, cum ar fi corect să lucrăm cu ei. În rest, ce e aia natural? Dacă pui șaua pe cal nu mai e natural? Așa nimic nu e natural. Trebuie să folosești uneori ajutoare în dresaj, ca să fie mai ușor și pentru cal și pentru om. Nu e problemă ce tip de ajutoare folosim, ci forma în care se aplică ele. În general caii trebuie să poate executa exercițiile cu naturalețe și plăcere, fără blocaje. Se vede un cal rigid, forțat. Contează destul de mult rezultatul, cu condiția să nu fie vorba de abuz pentru a-l obține. Eu prefer să las calul să facă ceea ce știe el mai bine, să adaptez metoda de la un cal la altul.
Eu cred că în primul rând e vorba de o educație pe care trebuie să le-o dai cailor, să-i înveți ceva și asta poate fi în varii forme. La început nu utilizam deloc zăbală, pinteni, nu era ca și cum nu s-ar putea lucra cu toate acestea, doar rezultatele sunt diferite sau în timpi diferiți. Era ceva nou pentru Spania. În Statele Unite, în Franța, în Germania, deja erau cunoscute aceste metode. Eu m-am inspirat mai mult de la americani și francezi. Din punctul meu de vedere, problema cea mai gravă e că mergem de la o extremă la cealaltă, adică de la apă, paie și bătaie, la cruci și spirite sfinte. Trebuie o metodă, trebuie studiat și adaptat la condițiile existente. Americanii au mai structurat treaba asta și a fost mai ușor de interpretat anumite principii. Eu n-am aplicat o metodă de-a cuiva, nici n-am avut posibilitatea ca să mă învețe cineva. Sunt foarte scumpe cursurile, pot fi și 700 de euro pe sfârșit de săptămână, iar eu pe vremea aceea câștigam 800 de euro, iar un curs oricum nu mi-ar fi ajuns.
Cu toate acestea, în 12 ani de muncă, Miron se joacă și dansează cu caii în manej, sub ochii noștri rotunzi de mirare. Totul pare extrem de simplu, de natural. Caii se simt bine, se vede asta în mișcările lor, în entuziasmul și concentrarea cu care-l urmează și promptitudinea cu care execută comenzile, dar și în felul în care uneori își arată personalitatea și îi mai joacă câte o festă din când în când. Fără să braveze și introducând din când în când câte un bueno între cuvinte, Miron Bococi recunoaște că, în clipa de față, e o eminență în dresaj și e recunoscut ca atare peste tot în Spania.
Cât timp îți ia până să poți face ceea ce tocmai ne-ai arătat că pot face?
Miron Bococi: Între șase luni și un an de zile, neabuzând de cal și păstrând legătura aceasta foarte fină dintre om și animale, ce poate dispărea oricând. După un an, doi, trei, totul începe să vină de la sine, cu puține semne, cu puțin efort, ei știu cam ce au de făcut, cum te miști, ce le spui.
Lucrezi zilnic cu ei?
Miron Bococi: Nu e nevoie zilnic, dar trebuie să ai o frecvență. Caii nu uită, ei au o memorie foarte bună, însă trebuie motivați într-o anumită formă. Ca la oameni. Chiar dacă știm să facem un lucru, dar dacă nu avem motivație e posibil să nu realizăm nimic. Tot așa, și caii trebuie aduși într-un teren în care să găsească un interes, să înțeleagă, să participe, să colaboreze. Dar au memoria foarte bună, învață repede și nu uită niciodată. Pot fi însă exerciții mai greu de făcut, cum e cabriola, la trebuie să aibă energie, musculatură, să nu fie gras, să aibă un corp pregătit și să nu-l abandonezi după ce învață.
Ce îți dorești să faci mai departe?
Miron Bococi: În ultimul interviu pe care l-am dat la o revistă de specialitate din Spania, am spus că îmi doresc să nu-mi pierd visul de a face asta mai departe. Atâta vreme cât există un vis, lucrurile pot merge înainte. Chiar dacă au fost greutăți și nu mi-a fost deloc ușor, în fiecare an mi-a mers din ce în ce mai bine.
Vin oameni să învețe de la tine?
Miron Bococi: Vin din toată lumea. Acum dau mai puține lecții pentru că sunt mai concentrat pe spectacol și oamenii îți iau multă energie. Am dat lecții și am format persoane, cu rezultate foarte bune. Dar atunci când fac o selecție e mai ușor, e ca și în cazul cailor, trebuie să îi alegi după calitățile acestora și abilitățile de a face anumite lucruri. Dacă ai 30 de cai, nu poți să îi faci pe toți să sară peste masă. La fel e și cu oamenii. Când vine cineva la mine îl rog să îmi prezinte un proiect, să îmi explice ce vrea și pentru ce, eu explic ce pot și ce nu pot, exact așa am făcut și cu Ionuț și până la urmă m-a păcălit.
Miron glumește, până la urmă el e cel care a pregătit atât caii de la Potcoava, cât și oamenii care se ocupă acum de ei. Mugurel, unul dintre instructori, e evident infectat de același virus și aceeași dragoste pentru cai. Îl pomenește des pe Miron și visează să ajungă ca el, într-o zi. Oricând merge cu caii alături, se vede că încearcă să intre în comunicare cu ei, să aplice ceea ce a învățat. Asta este poate că lucrul care te bucură cel mai mult, ca profesor.
Mai vrei să vii în România?
Miron Bococi: Eu mă simt bine cu oameni din toate părțile, dar România e țara mea, iar Maramureșul e paradisul, are magia lui, o știm cu toții. Viața mea practic s-a făcut în Spania, de când am ieșit din copilărie am fost acolo. Spaniolii, catalanii, marocanii, toată lumea m-a ajutat. Peste tot sunt oameni care pun piedici, dar pe mine cei mai mulți m-au încurajat și susținut, nu știu de ce. De aceea eu mă simt și de acolo și de aici, în același timp. E normal că sunt mai obișnuit acolo, am prieteni, cunoștințe, munca mea e acolo, cunosc locurile, prețurile, străzile. Am poftă și mă bucur să fac chestii în România, cum a fost la Turda, cum e aici la Ionuț, e o investiție financiară și morală foarte mare.
Tu îi înveți pe cai, de ei te-au învățat ceva pe tine?
Caii sunt fericiți cu puțin. Au nevoie de o viață bună, dar nu vor alte complicații.
Miron Bococi: Eu m-am dedicat cailor pentru că am considerat că în viața asta este mai bine să faci ceea ce-ți place. Cu toții suntem sclavi, într-o anumită formă, trăim într-o societate consumistă în care muncim pentru a trăi și a respira și, dacă tot e așa, măcar să facem ce ne place. Iar dacă tot am început să fac ceea ce-mi place, am zis că trebuie să o fac cum îmi place. Dacă eu fac spectacol, eu mă distrez, calul meu trebuie să se distreze cu mine.
Ce am învățat și ceea ce ar trebui să știm cu toții, de la animale în general, nu neapărat de la cai, e că au niște norme după care trăiesc toată viața la fel. Oamenii își schimbă foarte mult părerile, ideile, acum zicem așa, imediat zicem invers, azi zicem da, mâine ne răzgândim. Caii au o conduită foarte clară, o formă de a trăi și a fi în societatea lor, care rămâne neschimbată. Funcționează după aceleași reguli, nu au capcane, nu au minciuni. Noi oamenii suntem foarte complicați.
În al doilea rând, caii au nevoie de siguranță, liniște și mâncare. Nu vor mai mult, nu vor altceva. Libertatea vine de la sine, mai multă sau mai puțină. Oamenii nu sunt niciodată mulțumiți, când n-avem ce mânca zicem măcar să am ce mânca și o să fie bine, când avem ce mânca, ne dorim o mașină, când avem mașina, mai vrem și casă de nu știu care, după aia vrem nevastă, apoi trei amante, și mai multe mașini și niciodată nu terminăm cu ”a avea”. Asta nu ne ajută să fim fericiți. Caii sunt fericiți cu puțin. Au nevoie de o viață bună, dar nu vor alte complicații.
Mulțumim, Miron, acum cred că am învățat și noi ceva de la tine!
O galerie mult mai mare cu imagini găsești pe blogul nostru de fotografie, cu un click pe imaginea de mai jos:
L-am descoperit pe Miron Bococi în infoturul “RomaniaAutentică: călărie şi relaxare la Potcoava” organizat de Turism Market şi Potcoava, în parteneriat cu Romanian Art & Craft
Text: Roxana Farca
Foto: Roxana Farca şi Alex Farca