Îmi plac filmele, dar nu pot spune despre mine că sunt un cinefil şi că pot avea o părere avizată în acest domeniu. Din varii motive, acasă abia deschid televizorul, iar la cinema am vizionat mai multe animaţii decât filme serioase, în ultimii doisprezece ani. Nu sunt la curent cu noutăţile în domeniu şi aflu despre filmele premiate şi apreciate cu o mare întârziere faţă de momentul lansării lor. De aceea m-am dus la TIFF ca un simplu spectator, în căutarea unor experienţe şi poveşti inedite, pentru a mă confrunta cu mentalităţi diferite şi, de ce nu, pentru a călători cu mintea în culturi cât mai deosebite de ceea ce îmi este familiar. De aceea m-am şi amuzat la finalul festivalului, când am văzut lista filmelor câştigătoare. Ca un făcut, niciun film vizionat de mine nu era pe listă. Mi-am dat seama că atât eu, cât şi Ami, prietena din Cluj care a fost imboldul, motorul şi ghidul acestei minivacanţe cinematografice, am ales filmele după titlu, subiect şi nu în ultimul rând ţara din care proveneau, nu după popularitate sau aspiraţia la premiu. Şi cred că lozul tras a fost câştigător. Amândouă am căzut de acord că nu am văzut doar filme, ci am trăit experienţe, de la cele mai ciudate până la cele mai triste sau amuzante.
Ajung aşadar la motivul pentru care am îndrăznit să asociez acest festival cu durerea, chiar din titlu. Asta pentru că, dacă m-ar ruga cineva să definesc experienţa TIFF într-un singur cuvânt, acesta ar fi „durere”. Nu vorbesc despre atmosfera de la festival, din cinematograf sau de pe străzi. A fost minunat, mi-au plăcut oamenii, spectatorii, trecătorii care duceau în mână sau citeau pe băncuţe programul şi ziarul Aperitiff, mi-a plăcut armata de voluntari şi buna organizare, nu aş avea chiar nimic de reproşat. Când spun durere mă gândesc doar la filme. Observ că tot mai multe arte, de la jurnalism până la film şi teatru, aleg să sape în cele mai negre unghere ale sufletului uman, cele mai sumbre situaţii de viaţă, cele mai sinistre moduri de a supravieţui într-o lume care nu e atât de roz pe cât ne-am dori. Cred că în public se alimentează o nevoie din ce în ce mai mare de suferinţă, preferabil a altcuiva, iar media îşi aduce cu succes contribuţia şi educă acest gust pentru negativ. De ce şi scriitura de calitate sau filmul de calitate alege aceeaşi cărare, a senzaţionalului, a absurdului, a extremului şi grotescului, nu ştiu. Poate că este doar o nevoie de conştientizare, iar unii artişti, fie ei fotografi, scriitori, pictori, scenografi sau regizori, ştiu că prin forţa artei lor pot aduce o schimbare în lume. Sunt de acord cu asta şi nu vreau să mă amăgesc cu iluzia că totul este perfect. Mă tem doar că este prea mult şi că, în entuziasmul nostru samaritean sau cel aflat pur si simplu în căutarea celor mai şocante poveşti, am prăpădit pe drum umorul, ironia şi autoironia. Am uitat să râdem de aspectele banale ale existenţei. În viaţa noastră obişnuită, de zi cu zi, se află o infinită sursă de inspiraţie. Iar toate lucrurile grave pot fi mai uşor acceptate atunci când sunt însoţite de o glumă sau de un zâmbet. Cel puţin trei sau patru filme mi-au dovedit asta, din cele optsprezece pe care am reuşit să le văd.
Călătoria mea a început din Liban, cu două scurt metraje (Valuri 98 şi Glonţ Rătăcit) şi unul dintre filmele care mi-a plăcut cel mai mult: Dragoste şi sex în stil musulman (titlul în engleză spune mai mult: Halal Love… and Sex). Cel din urmă a reuşit să prezinte aceleaşi probleme sociale şi culturale din lumea islamică într-o manieră directă şi amuzantă, ceea ce i-a asigurat originalitatea. Partea frumoasă la TIFF este că de multe ori regizorul se află în sală şi răspunde întrebărilor din public – încă o ocazie în care îţi dai seama cât de inhibaţi suntem şi cum nu ştim să punem întrebări (scriam chiar în articolul anterior despre asta). Chestionat cum a primit publicul libanez acest film, o întrebare care mă rodea şi pe mine, mai ales pentru că pelicula scotea la iveală adevăruri destul de mult ţinute sub văl, regizorul a răspuns că atunci când faci o glumă şi ştii să râzi, nu multă lume se poate supăra pe tine. M-a uns pe suflet, recunosc.
Tot o glumă, de data aceasta absurdă şi grotescă, mi s-a părut şi filmul regizorului japonez Sion Sono, cu nota că aşa se şi dorea a fi: Dedesubturile iubirii. Un fel de maraton cinematografic ce-ţi pune nervii şi răbdarea la încercare, filmul cu o durată de patru ore (am citit că iniţial avea şase) m-a ţinut cu ochii rotunzi şi cu un zâmbet nedumerit pe faţă. Cu o singură excepţie, jocul actorilor este hilar, iar povestea este neverosimilă, cel puţin din punctul nostru european de vedere – sub toată această exagerare se simte un umor aparte şi o ironizare subtilă a unei culturi greu de înţeles. Au fost şi secvenţe geniale, dar tot nu am înţeles de ce nu se putea spune aceeaşi poveste în cel mult două ore.
De la fantasmagoriile japoneze, m-am regăsit şi m-am simţit ca acasă în filmul croat Viaţa e o trompetă. Al doilea film pe care l-am apreciat pentru firesc, pentru umor, pentru idee şi poveste. Totul se întâmplă într-o familie, locul în care fiecare are problemele lui, dar cum spuneam mai sus, cu un umor echilibrat situaţia se îndulceşte şi viaţa continuă să cânte.
Am mai făcut apoi un salt spre Turcia, în scenariul halucinant al filmului Delir. L-am urmărit din curiozitate, încercând să înţeleg care este mesajul, dar nu sunt singură că am descoperit răspunsul. Delirul a fost un delir şi cam atât, cu trimiterile previzibile către o instabilitate socială cât se poate de reală.
Într-o seară ne-am propus să trăim şi experienţa filmului în aer liber, în cinematograful amenajat în Piaţa Unirii. Se proiecta Heil, o parodie nemţească despre neonazism. Nu m-aş fi putut plânge de lipsă de umor într-o parodie, dar şi umorul e de mai multe feluri – pe acesta nu l-am gustat aproape de loc. Era târziu şi cam răcoare, aşa că am şters-o înainte să aflu deznodământul sau vreo concluzie, dacă exista vreuna.
A venit şi momentul în care am ales un film din secţiunea de documentare: Pământul iluminaţilor, un film despre copiii din Afganistan care săpau după mine vechi îngropate, pentru a le vinde apoi celor care lucrau în condiţii teribile, în minele de lapis lazuli. Un film bine făcut, cu un final pozitiv, pe care l-am aflat însă de la Ami. Eu a trebuit să ies din sală, maniera dinamică de filmare m-a făcut să caut şi să înghit rapid jumătate de litru de limonadă.
Mi-am propus apoi să nu demit complet Germania şi să îi mai dau o şansă, alegând din program filmul Fado. Experienţa a fost mult mai bună. Regizorul a reuşit să plaseze tema filmului – gelozia dusă la extrem, într-o scenă care a devenit o metaforă. E vorba de Lisabona, un loc în care oceanul şi amintirea marelui cutremur contribuie la ilustrarea trăirilor furtunoase ale protagonistului. Halucinaţia şi adevărul nu pot fi deosebite până într-un punct, iar muzica fado se întâlneşte doar în titlu şi într-o singură secvenţă de stradă, când se aude discret dintr-un bar. Un film bun şi frumos construit, chiar dacă trist şi bizar.
M-am întors apoi la Turcia, cu filmul Destin. Era menit parcă să fie ziua iubirilor extreme. După gelozia apocaliptică din filmul german de mai devreme, aveam să dau aici peste o iubire neîmpărtăşită, purtată de un bărbat unei prostituate. Cu o insistenţă şi o tenacitate de necrezut, personajul ajunge să ignore orice: de la propria familie până la riscul de a fi omorât de iubitul puşcăriaş pentru care fata se prostitua. Mă rog, cică aşa e destinul, vai de cei care trec prin aşa ceva, eu una nu ţin să asist la prea multe poveşti de genul acesta.
Cu filmele româneşti eu am încă o reţinere, dar promit să încerc să le acord o şansă în timp. În acest festival m-am limitat doar la o serie de scurt metraje. Din cinci, câte au fost cuprinse într-un calup, două mi-au plăcut şi au fost destul de bine făcute: Un gust amar, de Raluca Ungureanu şi O faptă bună, de Andrei Gruzsniczki.
În cele ce urmează vreau să aplaud Polonia, pentru două filme deosebite: Statele Unite ale Iubirii şi 11 minute. Statele Unite ale Iubirii e povestea unor femei, fiecare nefericită şi neîmplinită în felul ei. Imaginea pală, aproape alb negru fără să fie alb negru, semnată de Oleg Mutu, e de excepţie, ca şi absenţa oricărei coloane sonore. Mi-a plăcut explicaţia regizorului, de la final: acesta a dorit să transmită emoţiile prin interpretarea actorilor, să nu influenţeze decodificarea prin muzică. Foarte interesantă şi curajoasă abordare. Al doilea film s-a înscris şi el în seria scenariilor bizare, cu personaje ciudate ale căror vieţi ascund cine ştie ce detalii dubioase şi secrete. Deşi poveştile acestora se petrec în paralel, în doar 11 minute, aparent fără să aibă nicio legătură între ele, în final destinele lor se unesc, într-un mod surprinzător şi dureros. Nu voi dezvălui, poate îl vei vedea vreodată şi te las să trăieşti cu aceeaşi intensitate surpriza la sfârşit.
Am încheiat festivalul triumfător, cu un documentar pe care mi-aş dori mult să-l revăd: Human. Filmul combină interviuri cu oameni din toată lumea, pe teme ce îţi storc lacrimi: iubire, violenţă, familie, sărăcie, viaţă, moarte şi multe altele. Între aceste calupuri de interviuri, toate încărcate cu emoţii autentice, sunt inserate secvenţe filmate, peisaje şi imagini văzute din aer, de o frumuseţe ce te îngheaţă în scaun. Coloana sonoră contribuie cu brio la impactul acestui film dedicat umanităţii, cu tot ceea ce este bun, rău, înălţător sau distrugător.
În concluzie, cam asta e ceea ce face şi TIFF: te confruntă cu emoţii puternice şi culturi diverse, într-o lume mai mare decât credeai că există.